Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL

Tomi Joi Dec 04, 2014 9:22 pm

O POSIBILĂ CATASTROFĂ UMANĂ

Ne pândeşte o posibilă catastrofă umană. Societatea se transformă treptat în opusul ei prin distrugerea legăturilor sociale, prin exacerbarea rivalităţilor dintre oameni, prin egoism, prin excludere.

Descompunerea societăţii în elementele sale componente, indivizii, se bazează pe o concepţie contrară firii umane. Nevoia de a fi alături de semenii săi e vitală pentru om. El cade repede pradă narcisismului, desfrâului şi consumului excesiv de bunuri, dacă e izolat de ceilalţi.

S-ar impune curăţarea gândirii moderne de prejudecăţile sale şi revenirea la valori care dau nobleţe existenţei ca responsabilitatea, onoarea, curajul, credinţa în Dumnezeu, altruismul, respectul reciproc, patriotismul şi ataşamentul faţă de Familia tradiţională.

Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu)
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Sam Dec 06, 2014 10:00 am

CASA PĂRINTEASCĂ
de Léon-Pamphile Lemay

Când am albit, când am îmbătrânit,
Am mai trecut o dată pe la ţară
Ca să văd căsuţa unde am copilărit,
Plopii zvelţi şi livada ce-o-nconjoară.

Sufletul mi-e încă în acele locuri frumoase
Unde am dus un timp o viaţă liniştită.
Am răscolit cenuşa în vatra de fum înnegrită
Şi amintiri uitate au ţâşnit radioase.

Purtarea mea părea de neînţeles
Şi nepoţii râdeau. Nimeni nu le-a povestit
Că-n umila lor casă cândva am locuit.

Iar când am plecat, întorcând capul ades,
I-am auzit spunând pe cei mici:
- De ce-a venit tataie să plângă pe aici?

Traducere Pârvu Ana Maria
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Mar Dec 09, 2014 7:51 am

LUAŢI CUVÂNTUL!

Ne clădim Ţara cu mintea, cu sudoarea frunţii, cu bătăile inimii, o creăm zi de zi pe ogoare, în fabrici, în amfiteatre, o reinventăm iar şi iar din visele noastre.

În ciuda vicisitudinilor prezentului care macină sufletul Naţiunilor, arde în noi mândră şi vie o scânteie care ne dă puterea să mergem mai departe. Suntem români, creştini şi avem vocaţie de creatori. În ciuda tuturor evenimentelor potrivnice, a sărăciei şi a lipsei de perspective am dat lucrurilor existente un alt sens. Pentru că să tăcem nu ştim. Facem din dureri, doine, din singurătăţi, poeme, din şicane, glume. Să tăcem? Niciodată! Să plecăm ochii, să încetăm să mai fim noi înşine? Niciodată!

Am 20 de ani! Am scris un poem. Am 20 de ani! Sunt mamă. Am 20 de ani! Am făcut un program pentru calculator. Am 20 de ani! Am inimă de haiduc. Cânt cântece patriotice. Escaladez munţii. Învăţ legile fizicii cuantice.

Fiecare din realizările noastre aduce un plus de frumuseţe României şi această frumuseţe se conjugă în româneşte. Limba pe care o vorbim, fragilă în fiecare din gesturile noastre zilnice, în fiecare pas pe care-l facem spre celălalt are nevoie de toată creativitatea noastră.

Compatrioţi, ţărani lucrători răbdători ai pământului chinuiţi de ierni uscate şi veri toride. Compatrioţi, muncitori care vă câştigaţi existenţa onest prin truda voastră de zi cu zi. Compatrioţi, magicieni ai spiritului descurcăreţi în faţa veşniciei. Compatrioţi, oameni de afaceri curajoşi, cinstiţi şi plini de iniţiativă. Români şi românce din toată Ţara luaţi cuvântul!

Pârvu Ana Maria
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Vin Dec 12, 2014 6:56 am

Tomi Mar Dec 16, 2014 9:38 am

BAZA…

Baza sunt credinţa noastră creștin ortodoxă, limba română, obiceiurile noastre, trăsăturile caracteristice ancestrale ale Naţiunii noastre. Organizarea Statului, a societăţii, a instituţiilor trebuie să se facă pornind de la ele. Statul, societatea, instituţiile trebuie să fie reflecţia firească a sufletului românesc.

Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu)
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Mier Dec 17, 2014 8:15 am

Tomi Mier Dec 17, 2014 9:45 am

TIMP FĂRĂ PATRIE
de Lucian Blaga

Timp fără Patrie: râu fără ape,
secetă-n albie şi sub pleoape.
Timp fără Patrie: inimi învinse,
vârste nerodnice, cugete stinse.
Timp fără Patrie: sură poveste,
vuiet de cetină neagră pe creste.
Timp fără Patrie: ţarini ne-ntoarse,
zboruri defuncte şi suflete arse.
Timp fără Patrie: stingere-a torţei,
boltă neprietenă, clopot al sorţii.
Timp fără Patrie: dragoste-amară,
roiuri tânjind după raiuri şi ceară.
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Mier Dec 17, 2014 9:42 pm

"Mai întâi te ignoră, apoi râd de tine, după aceea luptă cu tine, dar la sfârșit învingi"! - Mahatma Gandhi

Tomi Joi Dec 18, 2014 1:56 pm

INVITAŢIE LA REFLECŢIE

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 6 Stinge%2Btelevizorul

________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Vin Dec 19, 2014 10:39 am

INVITAŢIE LA CIRCUMSPECŢIE

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 6 Presa

________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Sam Dec 20, 2014 7:25 am

Tomi Sam Dec 20, 2014 7:29 am

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 6 Rele%2Br%C4%83mase

________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Mier Dec 24, 2014 11:12 am

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 6 351vlsp

BRADUL
de Hans Christian Andersen

Departe, în pădure, era un brăduț frumos. Era bine aşezat, avea soare şi aer. În jur creşteau rudele sale brazii mai mari. Dar el era atât de nerăbdător să crească că nu observa nici aerul curat, nici copiii de ţărani care treceau pălăvrăgind când se duceau după fragi şi mure. ”Of, dacă aş fi mai mare, se văieta brăduţul, aş putea să-mi desfac larg verdeaţa şi, din vârful meu, aş contempla toată lumea. Păsările şi-ar face cuib pe ramurile mele şi când ar fi vânt, m-aş legăna cu graţie.”

Nu-i plăceau nici soarele, nici păsările, nici norii trandafirii care, dimineaţa şi seara, pluteau pe cer pe deasupra capului său.

Iarna, când zăpada îl înconjura cu albeaţa sa, se întâmpla adesea ca un iepure să sară peste el. Vai, ce supărător! Dar, după două ierni, când veni cea de a treia, copăcelul era destul de mare ca iepurele să fie obligat să-l ocolească. Of, să crească, să crească, să ajungă înalt şi bătrân, aceasta era singura bucurie de pe lume.

Toamna, tăietorii de lemne doborau unii dintre cei mai înalţi copaci. Aceasta se întâmpla în fiecare an şi tânărul brad, care ajunsese la o mărime considerabilă, tremura de teamă, pentru că acei copaci magnifici cădeau cu bufnituri şi trosnete. Unde erau duşi? Ce se întâmpla cu ei?

Primăvara, când veniră rândunica şi barza, bradul le întrebă:
- Ştiţi unde-i duc? I-aţi întâlnit?
Rândunica nu ştia, dar barza căzu pe gânduri, clătină din cap şi spuse:
- Da, cred că ştiu, am întâlnit multe corăbii noi în zborul meu spre Egipt şi aceste corăbii aveau catarge superbe care miroseau a brad. Presupun că ei erau.
- Vai, dacă aş fi destul de mare ca să zbor pe deasupra mării! Cum e marea? Cu ce seamănă?
- Păi, e greu de explicat, răspunse barza şi plecă

- Bucură-te de tinereţea ta, îi spuseră razele de soare, bucură-te de prospeţimea ta, de viaţa ta de aici. Vântul sărută tânărul copac, roua picură câteva lacrimi deasupra lui, dar el nu-i înţelese.

Când veni Crăciunul, copaci foarte tineri fură tăiaţi, neavând adesea nici mărimea, nici vârsta bradului nostru, care voia cu tot dinadinsul să plece. Acei copaci tineri rămâneau frumoşi, îşi păstrau ramurile şi erau puşi cu grijă în căruţe pe care caii le scoteau din pădure.

- Unde merg? întrebă bradul, nu sunt mai mari ca mine, ba chiar era unul mult mai mic. De ce li s-a lăsat verdeaţa?
- Ştim, ştim, ciripiră vrăbiile. Jos în oraş. Oo, ajung la cea mai mare strălucire, la cea mai mare cinste ce se poate închipui. I-am văzut prin geamuri aşezaţi în mijlocul unui salon încălzit şi împodobiţi cu mere aurite, prăjituri cu miere, jucării şi sute de lumini.
- Sunt oare hărăzit să ajung şi eu aşa? Se întrebă bradul entuziasmat. E mai bine decât să zbor deasupra mării. Lâncezesc aici, să vină odată Crăciunul! Sunt la fel de mare ca aceia care au fost luaţi anul trecut. Aş vrea să fiu deja în căruţă şi apoi în salonul încălzit, în mijlocul acelei splendori. Şi apoi… se întâmplă cu siguranţă ceva şi mai minunat, şi mai frumos, altfel de ce ne-ar mai împodobi! Dar ce?... Vai, mă plictisesc… nu mi-e de ajuns ce am aici…
- Bucură-te că eşti cu noi, îi spuseră ceilalţi brazi, aerul şi lumina soarelui.
Dar bradul nu reuşea să se bucure. Creştea şi creştea. Iarnă, vară, era verde, un verde închis, viu şi oamenii care-l vedeau exclamau: „Ce copac frumos!”

Înainte de Crăciun fu doborât primul. Securea îl reteză din câteva lovituri. Simţi o durere mare, apoi se prăbuşi oftând din rărunchi. Era sfârşit, fără puteri şi suferea.

Copacul nu-şi reveni decât când fu aşezat într-o curte împreună cu alţi copaci. Acolo auzi un om spunând:
- Acesta e superb, îl iau.
Atunci veniră doi servitori în mare ţinută care cărară bradul într-un salon frumos. Portrete împodobeau pereţii şi lângă soba mare de teracotă erau vaze chinezeşti cu lei pe capac. Mai departe se aflau fotolii cu balansoar, canapele de mătase, mese mari acoperite cu cărţi cu poze şi jucării, care costaseră o avere, dacă e să ne luăm după ce spuneau copiii.

Bradul fu pus în nisipul dintr-un butoi înfăşurat într-o pânză verde şi aşezat pe un covor mare, înflorat. Copacul nostru era foarte emoţionat! Ce va urma?

Servitorii şi nişte tinere începură să-l împodobească. Ei îi puneau pe ramuri pungi de hârtie colorată pline cu bomboane fondante, mere, nuci aurite şi sute de lumânărele viu colorate. Păpuşi care păreau vii – copacul nu mai văzuse niciodată aşa ceva – se iveau din verdeaţă şi sus de tot, în vârf i-au aşezat o stea aurită. Era splendid, incomparabil, magnific.
- Diseară, spuneau toţi, va fi frumos.

„Ce grozav va fi diseară, când lumânările vor fi aprinse! gândi bradul. Ce se va întâmpla atunci? Copacii din pădure vor veni să mă admire? Vrăbiile vor privi prin geamuri? Voi rămâne aici, astfel împodobit, iarna şi vara?”

Se aprinseră luminile. Ce strălucire! Ce frumuseţe! Un freamăt trecu prin ramurile copacului astfel că una dintre lumânări le aprinse: ardeau zdravăn.
- Dumnezeule! strigară domnişoarele în timp ce se grăbeau să stingă.

Bietul copac nu mai îndrăznea nici să clipească. Ce tortură! Îi era teamă să nu-şi piardă vreuna din podoabele sale frumoase, era complet copleşit de întreaga sa splendoare… Atunci uşa se deschise larg şi o mulţime de copii, urmaţi tacticos de oameni mari, intrară. Copiii alergară spre brad, se opriră o clipă, apoi începură să strige de bucurie şi să danseze. Cadourile fură culese unul după altul. „Ce fac? se întrebă bradul. Ce se întâmplă?”

Lumânările fură stinse treptat, pe urmă copiii avură voie să despoaie copacul complet. Ei se aruncară cu atâta forţă asupra lui că toate ramurile-i trosniră. Dacă nu ar fi fost bine fixat, cu siguranţă l-ar fi trântit la pământ.

Cei mici se învârteau prin salon cu jucăriile în braţe, nimeni nu-i mai dădea atenţie bradului nostru, cu excepţia unei bone bătrâne, care arunca câte o privire ici şi colo printre ramuri ca să vadă dacă nu au fost uitate vreo smochină sau vreun măr.

- O poveste! strigau copiii împingând spre copac un bătrânel pântecos. El se aşeză chiar sub pom.
- Aşa stăm lângă verdeaţă şi bradul va avea şi el interesul să ne asculte, dar nu voi spune decât o poveste. O vreţi pe cea a lui Ived-Aved sau pe cea a lui Dump-Mototolul care a căzut pe scări dar a reuşit totuşi să ia tronul şi să se însoare cu prinţesa?

Omul spuse povestea lui Dump-Mototolul. Copiii bătură din palme. Voiau şi povestea lui Ived-Aved, dar nu avură parte decât una. Bradul a ascultat liniştit.

„Da, da, iată cum merg lucrurile în lume”, gândi el. Credea că povestea era adevărată, pentru că omul care o povestise era elegant.
- Da, da, nu se ştie niciodată! Poate voi cădea şi eu pe scări şi mă voi însura cu o prinţesă.
Era bucuros gândindu-se că a doua zi va fi din nou împodobit cu lumini şi jucării, cu aur şi fructe. A stat nemişcat şi gânditor toată noaptea.

Dimineaţa, un valet şi o cameristă intrară.
- Reîncepe sărbătoarea! gândi copacul. Dar ei îl duseră în pod şi-l abandonară acolo într-un colţ întunecat,.
- Ce înseamnă asta? Ce-o să fac aici?
Se sprijini de perete gândindu-se. Avu mult timp de gândire, pentru că zilele şi nopţile treceau fără să vină nimeni acolo sus şi când, în sfârşit, veni cineva, a fost doar ca să lase câteva cutii mari într-un colţ. Ele ascundeau copacul complet. Să fi fost uitat cu totul?

„E iarnă acum, afară, gândi el. Pământul e tare şi acoperit de zăpadă. Nu m-ar putea planta. Fără îndoială pentru aceasta trebuie să rămân la adăpost până la primăvară. Cât e de înţelept, oamenii sunt neîndoielnic buni! Numai de nu ar fi atât de întuneric şi de nu aş fi atât de singur! Nici măcar un iepuraş. Era vesel, acolo, în pădure, când pe covorul de zăpadă iepurele trecea ţopăind sau chiar când sărea peste mine. Dar pe atunci nu-mi plăcea asta. Ce singurătate teribilă aici.”

„Chiţ! Chiţ!” făcură doi şoricei. Ei mirosiră bradul şi scotociră printre ramurile sale.
- E teribil de frig, spuse unul dintre şoricei. Altfel ar fi bine aici, nu-i aşa, bătrâne brad?
- Nu sunt bătrân deloc, răspunse bradul. Mulţi alţii sunt mai bătrâni ca mine.
- De unde vii, întrebă șoarecele şi ce ne poţi povesti?

Erau teribil de curioşi.
- Vorbeşte-ne de locul cel mai frumos de pe pământ. Ai fost acolo? Ai fost în dulapul cu mâncare?
- Nu, spuse copacul, dar ştiu pădurea unde străluceşte soarele, unde păsările cântă.
Şi vorbi de copilăria sa. Şoriceii nu mai auziseră aşa ceva. Erau numai urechi.
- Ai văzut câte ceva! Cât ai fost de fericit!
- Eu! spuse bradul gândindu-se la ce povestea. Da, în fond, era foarte plăcut.

Mai apoi vorbi de seara de Crăciun când fusese împodobit cu prăjituri şi lumini.
- Cât ai fost de fericit, bătrâne brad, spuseră iar şoriceii.
- Dar nu sunt deloc bătrân, am părăsit pădurea iarna aceasta. Sunt în floarea vârstei, m-au replantat doar într-un butoi.
- Ce bine povesteşti, spuseră şoriceii.

În noaptea următoare mai veniră patru şoareci ca să asculte ce povestea copacul, iar el, pe măsură ce vorbea, îşi reamintea mai clar totul. „Au fost cu adevărat momente bune, zise el. Dar vor reveni, vor reveni! Dump-Mototolul a căzut pe scări şi s-a însurat totuşi cu prinţesa. Poate mi se va întâmpla şi mie la fel.”
- Cine e Dump-Mototolul? întrebară şoriceii.
Atunci bradul le spuse toată povestea, îşi amintea fiecare cuvânt. Încă odată şoriceii urcară până în vârful copacului ca să audă mai bine.

În noaptea următoare, şoarecii erau mult mai numeroşi şi duminică veniră chiar doi şobolani, dar declarară că povestea nu e amuzantă, ceea ce îi necăji pe şoricei. De aceea nici ei n-o mai apreciară ca înainte.
- Ei bine, mulţumesc, spuseră şobolanii întorcându-se la ei în vizuină. Şoarecii plecară de asemenea şi bradul suspină. „Era cu adevărat plăcut să pot povesti cuiva. S-a terminat şi asta, dar de acum înainte nu voi mai alerga după cai verzi pe pereţi. Voi şti să apreciez altfel lucrurile când voi fi scos de aici. Dar când voi fi scos?”

Se întâmplă într-o dimineaţă când nişte oameni veniră şi răscoliră totul în pod. Împinseră cutiile, traseră copacul în faţă. Bineînţeles că dădură cam tare cu el de pământ, iar un valet îl târî spre scară unde strălucea lumina zilei. „Iată că viaţa reîncepe”, gândi copacul, când simţi aerul curat, prima rază de soare… şi se trezi în curte. Totul se petrecu atât de repede! Curtea se prelungea cu o grădină plină de flori. Trandafirii atârnau proaspeţi peste un gărduleţ, teii înfloriseră şi rândunelele zburau cântând: „Piu, piu, uite cine a venit!” Dar nu se refereau la brad.

- Voi trăi din nou, îşi spuse el, încântat, întinzându-şi larg ramurile. Dar, vai, ele erau ofilite în întregime şi îngălbenite. Steaua de hârtie aurită rămăsese în vârful său şi strălucea la soare… În curte se jucau veseli câţiva dintre copiii care, de Crăciun, dansaseră în jurul copacului şi se bucuraseră. Unul dintre ei îi luă steaua aurită.
- E păcat să se piardă, spuse el.

Copacul privi splendoarea florilor şi verdele crud al grădinii apoi, în sfârşit se privi pe el însuşi. Cât ar fi vrut să fi rămas în colţul său întunecat din pod! Se gândi la tinereţea sa din pădure, la toate câte i se întâmplaseră. „S-a terminat! Păcat că nu am ştiut să apreciez ce aveam în locul unde m-am născut.”

Valetul tăiă copacul în bucăţele făcând din el o grămadă mare de vreascuri care arseră bine în sobă. Suspine profunde răsunau dintre flăcări, iar fiecare suspin isca sumedenie de scântei. Copiii intrară, se aşezară în faţa focului şi priviră tăcuţi dansul flăcărilor. Erau trişti fără să ştie prea bine de ce. Bradul se gândea la pădure, la nopţile de vară sau de iarnă de acolo când stelele sclipeau… şi arse…

Copiii nu-şi mai continuară joaca. Cel mai mic dintre ei îşi prinsese pe piept în dreptul inimii steaua de aur care împodobise copacul într-o seară feerică. Acea seară nu mai era, copacul nu mai era şi povestea s-a terminat şi ea ca toate poveştile.
_________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 6 351eq29

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 6 351eq29

Tomi Mier Dec 24, 2014 11:15 am

Tomi Dum Dec 28, 2014 9:14 am

Tomi Lun Dec 29, 2014 8:40 am

Tomi Mier Dec 31, 2014 10:34 am

Tomi Mier Dec 31, 2014 9:28 pm

Tomi Sam Ian 03, 2015 4:17 am

Tomi Lun Ian 05, 2015 6:08 am

FRAGMENTE DIN CARTEA „COMPLOTUL ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU” DE JOHAN LIVERNETTE

Nu trebuie să ne lăsăm dominaţi de duşmanii lui Dumnezeu şi ai Bisericii Lui. Sfânta Scriptură nu ne îndeamnă la aşa ceva. Această atitudine de respingere a răului se cuvine s-o aibă orice bun creştin. Iisus Hristos a cerut apostolilor săi să-şi combată adversarii, nu să fie blânzi în disputele cu ei. Creştinului nu i se impune să încaseze resemnat loviturile lumii plecând steagul. El e dator să lupte. „Principala luptă din istorie se dă împotriva sau pentru Biserica lui Hristos”, spunea Don Bosco. Lupta cea dreaptă a creştinilor va fi dusă prin apostolat, prin milostenie în spirit de dreptate şi de adevăr spre slava lui Dumnezeu. Orice altă luptă nu e neapărat inutilă, ci mai degrabă secundară. […]

E esenţial ca societatea să fie clădită pe Familia tradiţională care, consolidată, va produce bărbaţi adevăraţi şi femei adevărate. Condiţia obligatorie ca Familia tradiţională să existe e ca bărbatul şi femeia să privească împreună în aceeaşi direcţie, adică spre cer. E timpul să ne întoarcem la un principiu educativ major: mântuirea sufletului. Bunăstarea spirituală e mai presus de bunăstarea materială. Consolidarea Familiei tradiţionale e deosebit de importantă pentru că de ea depinde renaşterea naţională.

Justa autoritate a tatălui, sfinţenia mamei, ascultarea copiilor de părinţi, întreaga Familie cu credinţă în Dumnezeu, întreaga Familie în stare de graţie. Un şef al Statului: rege, preşedinte. Un şef al Bisericii: papă, patriarh. Un şef al Familiei: tatăl. Toţi la locul lor cu rolul lor specific. Toţi supunându-se poruncilor din Decalog. Toţi căutând dreptatea divină nu cerând drepturi, ci îndeplinindu-şi conştiincioşi îndatoririle. Acestea sunt indispensabile sănătăţii unei Naţiuni. În marea lor majoritate oamenii le doresc dar nu sunt încă pregătiţi să le primească.

Traducere din limba franceză de Pârvu Ana Maria
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Vin Ian 09, 2015 11:43 pm

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE

SOCIETATEA

Viaţa

-I-

Principalul nostru drept, acela pe care nimeni nu ni-l poate contesta, e dreptul la viaţă. Toţi avem drept la existenţă. Omul nu e „stăpânul vieţii şi al morţii”. El îşi va face conștiincios datoria, oricât de greu i-ar fi, până în ultima din clipele pe care i le-a dat Dumnezeu de trăit. Prima viaţă pe care suntem obligaţi s-o respectăm e deci viaţa noastră. Ea nu ne aparţine. Fuga de suferinţă în nefiinţă e una din marile greșeli ale epocii noastre. O altă mare greşeală a epocii noastre e ajutorul dat unora ca să renunţe la viaţa lor. Un medic nu va grăbi sfârşitul unui bolnav incurabil în fază terminală chiar dacă astfel i-ar scurta chinul.

-II-

Riscarea în mod inutil a propriei vieţi sau punerea în pericol a vieţii altora sunt interzise de asemenea de legea morală. Pe cât e de frumos să sfidezi moartea din datorie, pe atât e de uşuratic şi de meschin s-o faci din plăcere sau din capriciu. Ori exact aşa procedează acele femei care-şi distrug sănătatea alergând permanent după distracţii.

-III-

Dar să abordăm crima propriu-zisă. „Să nu ucizi!”, această poruncă a decalogului biblic e acceptată de toate Popoarele. O colectivitate s-ar extermina ea însăşi, dacă fiecare individ şi-ar aroga dreptul de a-i omorî pe cei care-l deranjează. De aceea legea pedepseşte aspru crima. Nimic nu ne poate dezvinovăţi de uciderea sau de rănirea cuiva care ne-a produs vreun prejudiciu, vreo ofensă. Dacă nu avem generozitatea de a ierta sau mândria de a nu ţine seamă de răul care ni s-a făcut, se cuvine să ne adresăm justiţiei. Să răpui o fiinţă umană, chiar rea, să-i pui capăt zilelor lipsind-o de posibilitatea de a se îndrepta e incalificabil. Omenia, milostenia sunt virtuţile care ne deosebesc de animale.

-IV-

Asasinatul politic a existat în toate timpurile. Antichitatea l-a privit cu îngăduinţă, când loviţi erau tiranii, neînţelegând că uciderea lui Tarquinius a dus la uciderea lui Cezar. Faptul că de cele mai multe ori au căzut sub armele fanaticilor oameni drepţi ca regele Henric al IV-lea care a pus capăt războaielor interne din Franţa, ca preşedintele Lincoln care a suprimat sclavia din S.U.A. sau ca ţarul Alexandru al II-lea care a desfiinţat iobăgia din Rusia arată cât de absurd poate fi în tragismul său un asemenea delict. În prezent asasinatul politic e anacronic pentru că există mecanisme de combatere a despotismului pe cale paşnică.

-V-

Legitima apărare e singurul caz când ne e îngăduit să suprimăm pe cineva. Avem dreptul să ne apărăm viaţa cât mai bine cu putinţă de orice atacator cu intenţii criminale. Admiţând că atacatorul moare în lupta pe care a provocat-o, vina e a lui.

Există şi războaie de legitimă apărare. Astfel de războaie sunt la fel de dureroase ca oricare altele. Cei care au trăit în anii teribili 1940 – 1945 nu se pot gândi la ei fără să-i treacă fiorii. Atâţia morţi, atâtea suferinţe, atâtea lacrimi! Datoria de a ne apăra Patria e însă la fel de imperioasă ca datoria de a ne apăra propria persoană. Patria ne hrăneşte, datorită ei trăim. Oricine încearcă să ne ia Patria atentează la viaţa fiecăruia dintre noi. Cei care luptă pentru Patrie îşi salvează concetăţenii. Cum ar putea fi criticaţi pentru aşa ceva? Răspunderea le revine agresorilor.

-VI-

E nevoie să mai spun că legea morală care interzice crima interzice totodată abuzurile de forţă asupra femeilor, violenţele împotriva copiilor şi brutalităţile care fac victima incapabilă să se întreţină?

-VII-

Trebuie să manifestăm în acelaşi timp dispreţ faţă de moarte şi să respect faţă de viaţă. Dispreţul faţă de moarte ne permite să punem mai presus de orice marile virtuţi numite patriotism, onoare, cumpătare, dreptate, altruism, cinste, devotament. Respectul faţă de viaţă ne permite să trăim aceste virtuţi. Iată de ce viaţa noastră şi a celorlalţi e sacră.

Popescu Angela
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Lun Ian 12, 2015 7:13 am

Tomi Joi Ian 15, 2015 11:43 am

Tomi Vin Ian 16, 2015 9:02 am

CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU

Anticreştinismul

-I-

Căutând printre amintiri îndepărtate povestea metafizicii mele, am aflat că ea a început printr-o credinţă simplă şi naivă rezultat al învăţăturii religioase primite de la părinţi. Cred că aşa li s-a întâmplat celor mai mulţi dintre noi. Lumea fiind plină de mistere, acceptarea dogmelor tradiţionale care le explică, e mai firească la copil ca negarea lor. Mintea are nevoie de ceva timp şi de ceva studiu înainte să încerce să caute răspunsuri.

Am examinat bine preceptele Religiei când m-am declarat liber-cugetător? Eram atunci în stare de o asemenea analiză? Cred că nu. Fapt e că le-am respins, influenţat, ca atâţia alţii, de ceva ce nu ţinea de raţiune.

-II-

Când reflectăm la binele făcut de creştinism omenirii, primul gând e de a spune despre el ce se spune despre Dumnezeu însuşi: dacă nu ar exista, ar trebui inventat. Şi totuşi e, a fost şi va fi la unii un fel de mânie contra lui. De ce? Nu e greu de aflat. Creştinismul îi impune omului să-şi înfrâneze patimile. De aceea viciosul e în mod natural duşmanul său aşa cum răufăcătorul e duşmanul jandarmului.

Şi tânărul, ajuns să trăiască pe picioarele lui, poate deveni ostil Religiei, dacă nu a primit o educaţie solidă. Fără principii superioare el va fi dominat de simţuri. Evident că nu se întâmplă întotdeauna astfel, dar excepţiile sunt rare. Eu m-am îndepărtat un timp de Religie fiindcă mi se părea stânjenitoare. Tineretul e expus unor patimi violente care nu fac casă bună cu respectarea unor reguli de conduită.

-III-

Istoria şi experienţa proprie m-au ajutat să înţeleg mai târziu cum s-a răspândit protestantismul. Când nu i-a mai constrâns nimic, primul lucru pe care l-au făcut Luther, regele Henric al VIII-lea al Angliei şi tot grupul de clerici răspopiţi din jurul lor a fost să dea iama printre femei.

Suntem mai buni astăzi? Influenţa cărnii asupra minţii e mai mică în secolul nostru? Ceea ce e în conflict cu spiritul creştin nu sunt ştiinţa sau aşa-zisul modernism cu aberaţiile lui, ci vechile instincte păgâne, senzualitatea şi orgoliul vieţii neînfrânate. Idolatria naturii, idolatria omului considerat Dumnezeu acesta e cultul la care pare să revină civilizaţia noastră.

Francmasonii, care sunt o ramură sau mai degrabă o excrescenţă a protestantismului, nu-şi ascund, în conventurile lor, principiile de morală intimă. Pentru ei Religia nu e decât un mentor ursuz şi morocănos care le refuză plăcerea bieţilor muritori. Ca să-şi trăiască viaţa conform concepţiilor lor, ei şi-au ales natura ca lider de conştiinţă. La naiba cu sobrietatea, cu tot felul de renunţări, să dăm frâu liber patimilor indiferent de consecinţe şi să nu ne pese decât de interesul personal. Masonii consideră permise multe lucruri pe care creştinii le consideră nepermise şi reciproc.

-IV-

Senzualitatea şi trufia sunt marile rele combătute de Religia lui Hristos. Ele sunt principala cauză a nenorocirilor din lume. Ele împiedică omul să fie om, să raţioneze constructiv. Mărturisesc că eu am fost sub influenţa senzualităţii şi că nu am reuşit să scap cu totul nici de influenţa trufiei.

Predescu Virgil
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Continut sponsorizat