Acasa
Ultimele imagini
Căutare
Înregistrare
ConectareROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
2 participanți
Pagina 8 din 15
Pagina 8 din 15 • 
1 ... 5 ... 7, 8, 9 ... 11 ... 15
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Joi Mar 05, 2015 10:31 pm
FRAGMENT DIN "JURNALUL FERICIRII" DE NICOLAE STEINHARDT
Cititorii lui Andre Gide şi urmaşii lor s-au bucurat grozav de cuvintele ieşite din gura lui Ivan Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, totul e îngăduit.”
Raţionamentul e simplu. De vreme ce Dumnezeu nu există, opreliştile nu mai au niciun rost, poţi face – netulburat – orice. Dar viziunea aceasta libertină şi liniştitoare […] pierde din vedere o altă ineluctabilă consecinţă a formulei. Dacă Dumnezeu nu există înseamnă nu numai că insul îşi poate face de cap, ci şi că natura şi universul nu mai au nicio îndatorire faţă de om. Cine mai poate spune, dacă aşa stau lucrurile, „nu e drept”? Ori „de ce ni se face nedreptate”? Totul e îngăduit şi împotriva fiinţei raţionale, totul e îngăduit şi forţelor oarbe ale naturii, coincidenţelor ironice ale hazardului, urzelilor complicate ale destinului. Totul e posibil, e posibilă batjocura, terfelirea, absurditatea. (Fără a mai vorbi de urmările pe plan concret: omorurile, atacurile, violenţa sunt şi ele neplăcute când trec din cărţi în stradă, întrebaţi-i pe locuitorii marilor metropole după ora opt seara.) […]
Iubitorii de raţiune şi dreptate – printre care s-au recrutat îndeobşte necredincioşii – ar trebui să-şi dea seama că ei, mai mult decât oricine, au tot interesul ca Dumnezeu să existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să ajungă a-şi dori ca Dumnezeu totuşi să existe şi să nu fie îngăduit chiar orice. [...]
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Cititorii lui Andre Gide şi urmaşii lor s-au bucurat grozav de cuvintele ieşite din gura lui Ivan Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, totul e îngăduit.”
Raţionamentul e simplu. De vreme ce Dumnezeu nu există, opreliştile nu mai au niciun rost, poţi face – netulburat – orice. Dar viziunea aceasta libertină şi liniştitoare […] pierde din vedere o altă ineluctabilă consecinţă a formulei. Dacă Dumnezeu nu există înseamnă nu numai că insul îşi poate face de cap, ci şi că natura şi universul nu mai au nicio îndatorire faţă de om. Cine mai poate spune, dacă aşa stau lucrurile, „nu e drept”? Ori „de ce ni se face nedreptate”? Totul e îngăduit şi împotriva fiinţei raţionale, totul e îngăduit şi forţelor oarbe ale naturii, coincidenţelor ironice ale hazardului, urzelilor complicate ale destinului. Totul e posibil, e posibilă batjocura, terfelirea, absurditatea. (Fără a mai vorbi de urmările pe plan concret: omorurile, atacurile, violenţa sunt şi ele neplăcute când trec din cărţi în stradă, întrebaţi-i pe locuitorii marilor metropole după ora opt seara.) […]
Iubitorii de raţiune şi dreptate – printre care s-au recrutat îndeobşte necredincioşii – ar trebui să-şi dea seama că ei, mai mult decât oricine, au tot interesul ca Dumnezeu să existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să ajungă a-şi dori ca Dumnezeu totuşi să existe şi să nu fie îngăduit chiar orice. [...]
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Lun Mar 09, 2015 2:56 am
RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (11)
SOCIETATEA
Onoarea
-I-
Onoarea e mai preţioasă ca viaţa şi libertatea. Ea e uşor de simţit, dar greu de definit. O purtăm în suflete ca respect absolut al demnităţii noastre morale, ca sentiment de mândrie dat de o viaţă trăită frumos şi curat. Alfred de Vigny spunea că onoarea e poezia datoriei, delicateţea şi frumuseţea ei. Datoria ne impune ba una, ba alta. Onoarea ne înflăcărează, ne uneşte, ne măsoară faptele cu idealul pe care ni l-am creat despre demnitatea proprie.
Dacă nu devine trufie, onoarea ne poate fi călăuză. Ea e mai exigentă ca datoria. Ea ne interzice unele lucruri permise în sens strict. Ideea că nu e demn de noi să adoptăm unele comportamente ne va împiedica să profităm de ceilalţi, ne va opri în faţa unei revanșe, a unei răzbunări şi ne va da curajul de a suporta încercările, de a fi mai buni.
-II-
Corneille e poetul onoarei şi eroinele sale o încarnează sublim, Ximena şi Paulina mai ales. La şcoala lor s-au format femeile din secolul al XVII-lea. În acea epocă, numită neîntemeiat întunecată, respectul pentru ceilalţi şi dorinţa de a face bine, de a nu comite josnicii se numea pe drept cuvânt fală. Nu trebuie confundată aici fala cu amorul propriu.
Onoarea implică grija pentru reputaţia noastră. Ar fi periculos totuşi să identificăm onoarea cu reputaţia. Onoarea, care trăieşte în noi, care e inseparabilă de noi, e superioară reputaţiei, acest bun fragil şi preţios pe care nu suntem în întregime stăpâni. Fără îndoială dorinţa de a fi respectaţi de toţi e bună din punct de vedere moral. Ea e strâns legată de solidaritatea umană.
De asemenea e o datorie să respectăm o părere, întâi pentru că a o contraria înseamnă să-l rănim pe cel care a exprimat-o şi apoi pentru că în multe cazuri părerea altuia poate fi mai înţeleaptă ca a noastră. Un fapt aparent minor, asupra căruia cineva atrage atenția, se poate dovedi periculos pentru ceilalţi prin efectele produse.
-III-
Multe persoane nu se pot ridica până la dezinteresarea absolută fără sprijinul celor pe care-i iubesc. Nimic de criticat aici. Susţinerea apropiaţilor poate opri un suflet slab în faţa răului, îl poate îndemna să facă bine, motiv inferior fără îndoială, dar care, tocmai pentru că e inferior, e la îndemâna celor mai mulţi. Când te strădui din greu să fii corect e plăcut să ştii că nu eşti singur. Pentru copil e un imbold puternic, pentru adult e un sprijin moral.
Ceea ce trebuie să ne dea de gândit e că în istorie mulţi eroi au fost huiduiţi după ce au fost aclamaţi. Facem tot ce stă în puterea noastră şi ne vedem faptele cele mai nobile rău interpretate sau contestate. Onoarea depinde însă de conştiinţă. Dacă toată lumea ne laudă, ignorând adevărul despre noi, nu putem fi mulţumiţi. O greşeală făcută, chiar neştiută, e sâcâitoare. Atacaţi de toţi, dar fiind oneşti în intenţii, nu vom fi prea afectaţi de ostilitatea celorlalţi. E mai important prin urmare să merităm stima, decât să fim stimaţi. Să fim nepărtinitori, să respectăm legile morale, să ne facem datoria, să ne supunem uzanţelor, dar să deosebim binele, utilul de ce e convenţional. Onoarea şi reputaţia nu ţin de modă. Femeia e preocupată mai mult de aspectul ei exterior decât de lipsa ei de bunătate. Deşi ştie că e necesar să fie bună, cumpătată şi devotată, ea crede că e cel puţin la fel de necesar să-i fie apreciate frumuseţea şi eleganţa. O reputaţie bună îşi are însă importanţa ei, chiar dacă în zilele noastre nu-i mai pasă nimănui de ce spune lumea. Să evităm aşadar să fim judecate greşit sau să-i judecăm greşit pe alţii.
-IV-
Benjamin Constant considera calomnia un asasinat moral şi un furt. Un neadevăr spus despre cineva face tot atâta rău ca o armă. O femeie speriată de un câine vagabond, care se apropia de ea gudurându-se, s-a apucat să strige „Ajutor, câine turbat!”. Lumea a sărit şi a omorât câinele. Bietul animal şi-a pierdut viaţa din cauza unei afirmaţii inexacte. Vinovăţia e mai mare atunci când îi furi reputaţia cuiva decât atunci când îi furi banii. Banii se pot recupera, reputaţia nu.
Între calomnia care dezonorează şi clevetirea care răneşte e cu siguranţă o mare deosebire. Prima e rezultatul premeditării, al răutăţii. Cea de a doua e rezultatul lipsei de judecată, al flecărelii neglijente. Un om fără minte e preocupat mai mult de ce fac ceilalţi decât de ce face el. Metehnele, slăbiciunile lui sar în ochi. Se spune despre clevetire că e un defect specific femeilor fiindcă ele ar vorbi mai mult ca bărbaţii. Nu e însă ceva sigur şi în plus locvacitatea feminină e bună, fiindcă învățăm să vorbim de la mame.
-V-
Când vorbim mult riscăm să ne trezim perorând fără să spunem nimic sau spunând răutăţi. Aşa ajungem să zeflemisim, zeflemeaua fiind modul cel mai uşor şi cel mai vulgar de a glumi. Povestirea agreabilă a unei întâmplări, găsirea unui epitet răutăcios, punerea în evidenţă a ridicolului îi pot aduce un succes facil cui are umor. Panta e alunecoasă. Vor fi criticate succesiv figura, îmbrăcămintea, caracterul şi purtarea. O treabă atât de urâtă se face foarte uşor. Există femei puţin inteligente dotate cu un adevărat talent în descoperirea imperfecţiunilor pe care le avem toţi. Asemenea femei sunt în general răutăcioase din gelozie. Ele îi atacă pe cei mai buni, ele se răzbună pe calităţile pe care nu le au. Dar de aici până la calomnie, la povestea inventată, e cale lungă. O străbatem uneori aproape inconştient din lipsă de subiecte de conversaţie, din nevoia de a ne păstra renumele de persoane informate. Nici nu e greu, e suficient să ne facem ecoul unei poveşti în circulaţie. Bulgărele de zăpadă pornit din vârful muntelui se rostogoleşte, creşte. Fiecare limbă ascuţită adaugă o trăsătură, un amănunt şi brusc avalanşa loveşte, distruge, striveşte o casă cu toată fericirea din ea.
Calomnia, clevetirea nu ar avea efect, dacă nu ar găsi o asistenţă complezentă. Dacă bârfitorul îl are pe dracu’ pe limbă, cel care-l ascultă îl are în ureche.
-VI-
Sunt de evitat, mai ales de către femei, persoanele vorbăreţe şi bârfitoare. Eram deunăzi pe stradă cu o amică şi o ascultam vorbind de rău o căsătorie anunţată recent. Viitorul mire, viitoarea mireasă, cele două Familii, toţi au fost încondeiaţi, nimeni nu a fost cruţat. Chiar atunci întâmplarea ni le-a scos în cale pe cea care urma să se mărite şi pe mama ei. „Binevoitoarea” mea prietenă, care tocmai le făcuse cu ouă şi cu oţet, le întâmpină cu un zâmbet larg spunându-le: „Ştiţi discutam despre voi şi despre acea încântătoare căsătorie…”
Aceste mici scene au o latură bună, fiindcă la terminarea lor ne vom spune: „Vom fi la rândul nostru bârfiţi.” Vom ajunge astfel să urâm clevetirea, s-o dispreţuim, chiar dacă nu ne afectează onoarea. Când intervine calomnia, putem încerca să ne apărăm, cu toate că e adesea inutil. Calomnia, bârfa au aripi ca harpiile din mitologia greacă, acele păsări urâte cu chip de femeie. Vorba defăimătoare circulă din aproape în aproape. Cine a spus-o? Nimeni şi toată lumea. Sunt chiar oameni care practică cu o artă desăvârşită transmiterea ocării prin intermediul altora. Cu un cuvânt, cu o întrebare ne prind în cursă, par să ştie ce nu ştiu şi când facem o indiscreţie, când din cauza unei ranchiune ne criticăm prietenii, ei se prefac că-i apără felicitându-se în gând că ne-au determinat să vorbim în locul lor.
-VII-
Se va întâmpla adesea să fim în legătură cu oameni care se cunosc şi ale căror interese sunt opuse. Dacă unii dintre ei ni se vor destăinui, cel mai bun mijloc de a scăpa cu faţa curată e ca urechea noastră stângă să nu ştie ce aude urechea noastră dreaptă. Altfel vom semăna discordie fără să vrem.
O altă formă de clevetire foarte răspândită constă în a le povesti oamenilor ce spun ceilalţi despre ei, cică pentru a le face un serviciu. E o pretinsă îndatorire de prieten. Vorbele nu sunt aproape niciodată repetate textual, ranchiunele se înveninează, urile se aprind, un foc mic mocnind sub cenuşă dă naştere unui incendiu. Rareori o toană trecătoare nu se transformă în asemenea condiţii într-o infamie premeditată.
-VIII-
Apoi concluziile noastre prea grăbite sunt adesea greşite. Printr-o faptă sau un cuvânt condamnăm o viaţă şi un caracter. Oamenii îşi pierd vremea judecându-se reciproc şi la aceste tribunale improvizate sunt mai multe condamnări fără dovezi decât achitări. Judecători severi sunt întotdeauna cei mai puţin ireproşabili. Aceştia nu se vor gândi niciodată la propriile greşeli pentru a-şi spune că alţii pot avea aceleaşi scuze. E cazul multor tinere care au intoleranţa vârstei lor.
„Mizantropul” lui Molière aduce pe scenă toate formele de clevetire, toate modurile de a prejudicia reputaţia aproapelui şi arată cât de odioase sunt astfel de procedee. „Mizantropul” e o comedie, dar răul făcut de cuvintele imprudente şi rele provoacă adevărate drame. Arabii au o maximă: „Când taci eşti stăpânul cuvântului, când vorbeşti cuvântul e stăpânul tău.” Să cumpănim bine înainte de a spune ceva. O exprimare neglijentă sau condamnabilă ne poate domina viaţa prin reacţiile pe care le provoacă.
Popescu Angela
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
SOCIETATEA
Onoarea
-I-
Onoarea e mai preţioasă ca viaţa şi libertatea. Ea e uşor de simţit, dar greu de definit. O purtăm în suflete ca respect absolut al demnităţii noastre morale, ca sentiment de mândrie dat de o viaţă trăită frumos şi curat. Alfred de Vigny spunea că onoarea e poezia datoriei, delicateţea şi frumuseţea ei. Datoria ne impune ba una, ba alta. Onoarea ne înflăcărează, ne uneşte, ne măsoară faptele cu idealul pe care ni l-am creat despre demnitatea proprie.
Dacă nu devine trufie, onoarea ne poate fi călăuză. Ea e mai exigentă ca datoria. Ea ne interzice unele lucruri permise în sens strict. Ideea că nu e demn de noi să adoptăm unele comportamente ne va împiedica să profităm de ceilalţi, ne va opri în faţa unei revanșe, a unei răzbunări şi ne va da curajul de a suporta încercările, de a fi mai buni.
-II-
Corneille e poetul onoarei şi eroinele sale o încarnează sublim, Ximena şi Paulina mai ales. La şcoala lor s-au format femeile din secolul al XVII-lea. În acea epocă, numită neîntemeiat întunecată, respectul pentru ceilalţi şi dorinţa de a face bine, de a nu comite josnicii se numea pe drept cuvânt fală. Nu trebuie confundată aici fala cu amorul propriu.
Onoarea implică grija pentru reputaţia noastră. Ar fi periculos totuşi să identificăm onoarea cu reputaţia. Onoarea, care trăieşte în noi, care e inseparabilă de noi, e superioară reputaţiei, acest bun fragil şi preţios pe care nu suntem în întregime stăpâni. Fără îndoială dorinţa de a fi respectaţi de toţi e bună din punct de vedere moral. Ea e strâns legată de solidaritatea umană.
De asemenea e o datorie să respectăm o părere, întâi pentru că a o contraria înseamnă să-l rănim pe cel care a exprimat-o şi apoi pentru că în multe cazuri părerea altuia poate fi mai înţeleaptă ca a noastră. Un fapt aparent minor, asupra căruia cineva atrage atenția, se poate dovedi periculos pentru ceilalţi prin efectele produse.
-III-
Multe persoane nu se pot ridica până la dezinteresarea absolută fără sprijinul celor pe care-i iubesc. Nimic de criticat aici. Susţinerea apropiaţilor poate opri un suflet slab în faţa răului, îl poate îndemna să facă bine, motiv inferior fără îndoială, dar care, tocmai pentru că e inferior, e la îndemâna celor mai mulţi. Când te strădui din greu să fii corect e plăcut să ştii că nu eşti singur. Pentru copil e un imbold puternic, pentru adult e un sprijin moral.
Ceea ce trebuie să ne dea de gândit e că în istorie mulţi eroi au fost huiduiţi după ce au fost aclamaţi. Facem tot ce stă în puterea noastră şi ne vedem faptele cele mai nobile rău interpretate sau contestate. Onoarea depinde însă de conştiinţă. Dacă toată lumea ne laudă, ignorând adevărul despre noi, nu putem fi mulţumiţi. O greşeală făcută, chiar neştiută, e sâcâitoare. Atacaţi de toţi, dar fiind oneşti în intenţii, nu vom fi prea afectaţi de ostilitatea celorlalţi. E mai important prin urmare să merităm stima, decât să fim stimaţi. Să fim nepărtinitori, să respectăm legile morale, să ne facem datoria, să ne supunem uzanţelor, dar să deosebim binele, utilul de ce e convenţional. Onoarea şi reputaţia nu ţin de modă. Femeia e preocupată mai mult de aspectul ei exterior decât de lipsa ei de bunătate. Deşi ştie că e necesar să fie bună, cumpătată şi devotată, ea crede că e cel puţin la fel de necesar să-i fie apreciate frumuseţea şi eleganţa. O reputaţie bună îşi are însă importanţa ei, chiar dacă în zilele noastre nu-i mai pasă nimănui de ce spune lumea. Să evităm aşadar să fim judecate greşit sau să-i judecăm greşit pe alţii.
-IV-
Benjamin Constant considera calomnia un asasinat moral şi un furt. Un neadevăr spus despre cineva face tot atâta rău ca o armă. O femeie speriată de un câine vagabond, care se apropia de ea gudurându-se, s-a apucat să strige „Ajutor, câine turbat!”. Lumea a sărit şi a omorât câinele. Bietul animal şi-a pierdut viaţa din cauza unei afirmaţii inexacte. Vinovăţia e mai mare atunci când îi furi reputaţia cuiva decât atunci când îi furi banii. Banii se pot recupera, reputaţia nu.
Între calomnia care dezonorează şi clevetirea care răneşte e cu siguranţă o mare deosebire. Prima e rezultatul premeditării, al răutăţii. Cea de a doua e rezultatul lipsei de judecată, al flecărelii neglijente. Un om fără minte e preocupat mai mult de ce fac ceilalţi decât de ce face el. Metehnele, slăbiciunile lui sar în ochi. Se spune despre clevetire că e un defect specific femeilor fiindcă ele ar vorbi mai mult ca bărbaţii. Nu e însă ceva sigur şi în plus locvacitatea feminină e bună, fiindcă învățăm să vorbim de la mame.
-V-
Când vorbim mult riscăm să ne trezim perorând fără să spunem nimic sau spunând răutăţi. Aşa ajungem să zeflemisim, zeflemeaua fiind modul cel mai uşor şi cel mai vulgar de a glumi. Povestirea agreabilă a unei întâmplări, găsirea unui epitet răutăcios, punerea în evidenţă a ridicolului îi pot aduce un succes facil cui are umor. Panta e alunecoasă. Vor fi criticate succesiv figura, îmbrăcămintea, caracterul şi purtarea. O treabă atât de urâtă se face foarte uşor. Există femei puţin inteligente dotate cu un adevărat talent în descoperirea imperfecţiunilor pe care le avem toţi. Asemenea femei sunt în general răutăcioase din gelozie. Ele îi atacă pe cei mai buni, ele se răzbună pe calităţile pe care nu le au. Dar de aici până la calomnie, la povestea inventată, e cale lungă. O străbatem uneori aproape inconştient din lipsă de subiecte de conversaţie, din nevoia de a ne păstra renumele de persoane informate. Nici nu e greu, e suficient să ne facem ecoul unei poveşti în circulaţie. Bulgărele de zăpadă pornit din vârful muntelui se rostogoleşte, creşte. Fiecare limbă ascuţită adaugă o trăsătură, un amănunt şi brusc avalanşa loveşte, distruge, striveşte o casă cu toată fericirea din ea.
Calomnia, clevetirea nu ar avea efect, dacă nu ar găsi o asistenţă complezentă. Dacă bârfitorul îl are pe dracu’ pe limbă, cel care-l ascultă îl are în ureche.
-VI-
Sunt de evitat, mai ales de către femei, persoanele vorbăreţe şi bârfitoare. Eram deunăzi pe stradă cu o amică şi o ascultam vorbind de rău o căsătorie anunţată recent. Viitorul mire, viitoarea mireasă, cele două Familii, toţi au fost încondeiaţi, nimeni nu a fost cruţat. Chiar atunci întâmplarea ni le-a scos în cale pe cea care urma să se mărite şi pe mama ei. „Binevoitoarea” mea prietenă, care tocmai le făcuse cu ouă şi cu oţet, le întâmpină cu un zâmbet larg spunându-le: „Ştiţi discutam despre voi şi despre acea încântătoare căsătorie…”
Aceste mici scene au o latură bună, fiindcă la terminarea lor ne vom spune: „Vom fi la rândul nostru bârfiţi.” Vom ajunge astfel să urâm clevetirea, s-o dispreţuim, chiar dacă nu ne afectează onoarea. Când intervine calomnia, putem încerca să ne apărăm, cu toate că e adesea inutil. Calomnia, bârfa au aripi ca harpiile din mitologia greacă, acele păsări urâte cu chip de femeie. Vorba defăimătoare circulă din aproape în aproape. Cine a spus-o? Nimeni şi toată lumea. Sunt chiar oameni care practică cu o artă desăvârşită transmiterea ocării prin intermediul altora. Cu un cuvânt, cu o întrebare ne prind în cursă, par să ştie ce nu ştiu şi când facem o indiscreţie, când din cauza unei ranchiune ne criticăm prietenii, ei se prefac că-i apără felicitându-se în gând că ne-au determinat să vorbim în locul lor.
-VII-
Se va întâmpla adesea să fim în legătură cu oameni care se cunosc şi ale căror interese sunt opuse. Dacă unii dintre ei ni se vor destăinui, cel mai bun mijloc de a scăpa cu faţa curată e ca urechea noastră stângă să nu ştie ce aude urechea noastră dreaptă. Altfel vom semăna discordie fără să vrem.
O altă formă de clevetire foarte răspândită constă în a le povesti oamenilor ce spun ceilalţi despre ei, cică pentru a le face un serviciu. E o pretinsă îndatorire de prieten. Vorbele nu sunt aproape niciodată repetate textual, ranchiunele se înveninează, urile se aprind, un foc mic mocnind sub cenuşă dă naştere unui incendiu. Rareori o toană trecătoare nu se transformă în asemenea condiţii într-o infamie premeditată.
-VIII-
Apoi concluziile noastre prea grăbite sunt adesea greşite. Printr-o faptă sau un cuvânt condamnăm o viaţă şi un caracter. Oamenii îşi pierd vremea judecându-se reciproc şi la aceste tribunale improvizate sunt mai multe condamnări fără dovezi decât achitări. Judecători severi sunt întotdeauna cei mai puţin ireproşabili. Aceştia nu se vor gândi niciodată la propriile greşeli pentru a-şi spune că alţii pot avea aceleaşi scuze. E cazul multor tinere care au intoleranţa vârstei lor.
„Mizantropul” lui Molière aduce pe scenă toate formele de clevetire, toate modurile de a prejudicia reputaţia aproapelui şi arată cât de odioase sunt astfel de procedee. „Mizantropul” e o comedie, dar răul făcut de cuvintele imprudente şi rele provoacă adevărate drame. Arabii au o maximă: „Când taci eşti stăpânul cuvântului, când vorbeşti cuvântul e stăpânul tău.” Să cumpănim bine înainte de a spune ceva. O exprimare neglijentă sau condamnabilă ne poate domina viaţa prin reacţiile pe care le provoacă.
Popescu Angela
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Joi Mar 12, 2015 2:00 am
EI ŞI NOI
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Vin Mar 13, 2015 7:13 am
IERI ŞI AZI
_______________________
AMOR PATRIE NOSTRA LEX
_______________________
AMOR PATRIE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Sam Mar 14, 2015 4:57 am
CÂNTEC
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Dum Mar 15, 2015 9:10 am
DREPTUL DE A FI CREŞTINI
_______________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
_______________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Sam Mar 21, 2015 6:04 am
CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU (3)
Religia
-I-
După ce l-am admis pe Dumnezeu, mi-a trebuit ceva timp ca să înţeleg că existenţa Sa implică în mod necesar o Religie, adică o reglementare a raporturilor omului cu idealul divin.
Nu puteam de asemenea tăgădui utilitatea socială a Religiei. Filozofii din toate epocile au recunoscut-o şi trecutul o confirmă. Societăţile omeneşti au la bază credinţa în zei. Dacă teoretic un individ cu studii superioare şi moral s-ar putea lipsi de ea, necesitatea sa pentru masa mai puţin instruită şi impresionabilă e evidentă. Religia influenţează zone ale inimii inaccesibile normelor stabilite de oameni. Ea pune ordine în lumea morală, ea e legea sufletelor. Fără ea ar fi haos şi anarhie. Distrugerea unei Religii a antrenat întotdeauna după sine declinul sau distrugerea societăţii care o practica.
Religiozitatea e pentru Naţiune o formă de manifestare a instinctului său colectiv de conservare. Nefiind filozoafă, majoritatea oamenilor a primit în sânge toată doza de metafizică necesară existenţei sale şi anume: sentimentul religios, nevoia de a crede în Dumnezeu, nevoia de a avea o lege morală. Religia e cea care ne deosebeşte cel mai mult de animale. Ea e baza moralei. Dacă nu vine de la Dumnezeu, dacă e produsul raţiunii, morala are doar o valoare relativă fiind la discreţia slăbiciunilor omeneşti. Iată de ce am ajuns să nu mai văd în aşa-zisa morală independentă decât o concepţie absurdă. Aşa cum pământul e legat de soare prin forţa centripetă, aşa şi insul e legat de soarele său moral care e Dumnezeu. Atracţia divină contrabalansează forța centrifugă produsă de firea rea a omului, de patimile lui, care altfel l-ar împinge în neant.
-II-
Întemeietorii şcolii pozitiviste au vrut să facem abstracţie de tot ce nu putem cuprinde cu mintea şi să renunţăm să ne mai ocupăm de Dumnezeu pentru că e incognoscibil. Deci fără Religie. Dar zădărnicia acestui raţionament sare în ochi. Fascinația necunoscutului e forţa care înalţă sufletul uman spre o lume superioară, care îl împinge în mod constant spre Religie.
-III-
M-am întrebat adesea dacă ar putea exista o teologie capabilă să satisfacă în acelaşi timp o minoritate de gânditori mai mult sau mai puţin savanţi, înclinaţi spre analiză şi mulţimea oamenilor simpli, credincioşi, înclinaţi spre sinteză.
Nu suntem în viaţă asemenea călătorilor dintr-un autobuz, unde cei ce se tem de frig vor să închidă tot, iar cei ce se tem de căldură să deschidă tot? Nu e raţional să facem concesii celor care par să aibă mai multă nevoie de ele? Nu după amabilitatea cu care-şi sacrifică confortul, tihna pentru acelea ale aproapelui se recunosc oamenii binecrescuţi, marile caractere?
E evident că nu există concepţii acceptate de toată lumea. Prin urmare ateii s-ar cuveni să evite să-şi impună părerile unor persoane care au propriul lor mod de a vedea lucrurile într-un domeniu unde savantul are tot atâtea cunoştinţe ca neştiutorul. Oricât de superiori s-ar crede cei fără Dumnezeu, e important să nu piardă din vedere că omul e supus greşelii şi că un pic de modestie e o dovadă de bun-simţ.
-IV-
Religia ne dă fiecăruia unealta cea mai necesară vieţii de fiecare zi şi le oferă conducătorilor de Statului singurul mijloc de a feri Naţiunea de nenorociri. Când nu se ţine cont de viaţa umană, nu se nu se ţine cont nici de viaţa societăţii şi când nu se ţine cont de viaţa societăţii nu e posibilă organizarea ei. Soluţia e aşadar o credinţă religioasă şi morală. Problemele sociale nu ar exista, dacă toţi am crede în Dumnezeu.
Înţelegeam prin urmare necesitatea Religiei şi admiram acţiunea sa socială. Voiam însă să mă limitez la Religia naturală. Acceptam, asemenea protestanţilor, un Dumnezeu interior, dar respingeam ca practici superstiţioase nedemne de un spirit liber orice manifestări religioase colective. Când mi-am dat seama de ataşamentul tenace al maselor pentru cultul comun, am înţeles ce rădăcini profunde are acesta în firea omenească. Să vrei să împiedici sentimentul religios să se manifeste exterior şi obștesc e ca şi cum ai interzice gândirii să se exprime prin cuvinte sau în scris.
-V-
Cei care combat Religia s-au gândit la ce s-ar întâmpla dacă ea ar dispare? Majoritatea dispune de un bagaj restrâns de cunoştinţe, iar cei instruiţi au o mulţime de lacune. Chiar în elită, sunt puţini cei care au înclinaţie şi timp pentru metafizică. Ar trebui tratată preferenţial această minoritate infimă, imposibil de satisfăcut şi neglijată masa imensă care nu gândeşte, dar mai ales nu simte ca ea? În afară de filozofi sau de literaţi care ştiu să raţioneze şi care au posibilitatea s-o facă, e mulţimea nefericiţilor aflată permanent în luptă pentru pâinea zilnică. Nu ar fi o crimă să-i punem să filozofeze în loc să-i lăsăm să-şi câştige existenţa?
Religia le transmite tuturor claselor de cetăţeni ideile de morală, de ordine, de datorie, de omenie, de dreptate. Puţini pot avea cunoştinţe ştiinţifice temeinice. Învăţăturile Religiei le poate dobândi oricine. Prin Religie se dezvăluie oamenilor de orice condiţie toate adevărurile folositoare şi necesare.
-VI-
Religia, filozofia poporului, e superioară oricărei gândiri şi la ea ajung toate concepţiile generale despre lume demne de respect. Religiile îi învaţă pe oameni virtutea, munca şi dreptatea. Creştinismul a îmbogăţit aceste învăţături adăugându-le smerenia şi jertfa. De fapt Religia e aceea care permite societăţii să existe şi să progreseze, nu ateismul.
Religia a făcut toată munca filozofică pentru aceia care nu o puteau face, le-a dat substanţa adevărului, i-a ferit de o mare risipă de timp şi de greşeli nenumărate. Ea le-a pus în mâini un manual de viaţă util, care nu-i împiedică pe cei care-l găsesc sumar să caute mai multe cunoştinţe în altă parte, dacă există, dar care nu le dă dreptul să ceară înlăturarea Religiei sau transformarea ei după chipul lor.
Predescu Virgil
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Religia
-I-
După ce l-am admis pe Dumnezeu, mi-a trebuit ceva timp ca să înţeleg că existenţa Sa implică în mod necesar o Religie, adică o reglementare a raporturilor omului cu idealul divin.
Nu puteam de asemenea tăgădui utilitatea socială a Religiei. Filozofii din toate epocile au recunoscut-o şi trecutul o confirmă. Societăţile omeneşti au la bază credinţa în zei. Dacă teoretic un individ cu studii superioare şi moral s-ar putea lipsi de ea, necesitatea sa pentru masa mai puţin instruită şi impresionabilă e evidentă. Religia influenţează zone ale inimii inaccesibile normelor stabilite de oameni. Ea pune ordine în lumea morală, ea e legea sufletelor. Fără ea ar fi haos şi anarhie. Distrugerea unei Religii a antrenat întotdeauna după sine declinul sau distrugerea societăţii care o practica.
Religiozitatea e pentru Naţiune o formă de manifestare a instinctului său colectiv de conservare. Nefiind filozoafă, majoritatea oamenilor a primit în sânge toată doza de metafizică necesară existenţei sale şi anume: sentimentul religios, nevoia de a crede în Dumnezeu, nevoia de a avea o lege morală. Religia e cea care ne deosebeşte cel mai mult de animale. Ea e baza moralei. Dacă nu vine de la Dumnezeu, dacă e produsul raţiunii, morala are doar o valoare relativă fiind la discreţia slăbiciunilor omeneşti. Iată de ce am ajuns să nu mai văd în aşa-zisa morală independentă decât o concepţie absurdă. Aşa cum pământul e legat de soare prin forţa centripetă, aşa şi insul e legat de soarele său moral care e Dumnezeu. Atracţia divină contrabalansează forța centrifugă produsă de firea rea a omului, de patimile lui, care altfel l-ar împinge în neant.
-II-
Întemeietorii şcolii pozitiviste au vrut să facem abstracţie de tot ce nu putem cuprinde cu mintea şi să renunţăm să ne mai ocupăm de Dumnezeu pentru că e incognoscibil. Deci fără Religie. Dar zădărnicia acestui raţionament sare în ochi. Fascinația necunoscutului e forţa care înalţă sufletul uman spre o lume superioară, care îl împinge în mod constant spre Religie.
-III-
M-am întrebat adesea dacă ar putea exista o teologie capabilă să satisfacă în acelaşi timp o minoritate de gânditori mai mult sau mai puţin savanţi, înclinaţi spre analiză şi mulţimea oamenilor simpli, credincioşi, înclinaţi spre sinteză.
Nu suntem în viaţă asemenea călătorilor dintr-un autobuz, unde cei ce se tem de frig vor să închidă tot, iar cei ce se tem de căldură să deschidă tot? Nu e raţional să facem concesii celor care par să aibă mai multă nevoie de ele? Nu după amabilitatea cu care-şi sacrifică confortul, tihna pentru acelea ale aproapelui se recunosc oamenii binecrescuţi, marile caractere?
E evident că nu există concepţii acceptate de toată lumea. Prin urmare ateii s-ar cuveni să evite să-şi impună părerile unor persoane care au propriul lor mod de a vedea lucrurile într-un domeniu unde savantul are tot atâtea cunoştinţe ca neştiutorul. Oricât de superiori s-ar crede cei fără Dumnezeu, e important să nu piardă din vedere că omul e supus greşelii şi că un pic de modestie e o dovadă de bun-simţ.
-IV-
Religia ne dă fiecăruia unealta cea mai necesară vieţii de fiecare zi şi le oferă conducătorilor de Statului singurul mijloc de a feri Naţiunea de nenorociri. Când nu se ţine cont de viaţa umană, nu se nu se ţine cont nici de viaţa societăţii şi când nu se ţine cont de viaţa societăţii nu e posibilă organizarea ei. Soluţia e aşadar o credinţă religioasă şi morală. Problemele sociale nu ar exista, dacă toţi am crede în Dumnezeu.
Înţelegeam prin urmare necesitatea Religiei şi admiram acţiunea sa socială. Voiam însă să mă limitez la Religia naturală. Acceptam, asemenea protestanţilor, un Dumnezeu interior, dar respingeam ca practici superstiţioase nedemne de un spirit liber orice manifestări religioase colective. Când mi-am dat seama de ataşamentul tenace al maselor pentru cultul comun, am înţeles ce rădăcini profunde are acesta în firea omenească. Să vrei să împiedici sentimentul religios să se manifeste exterior şi obștesc e ca şi cum ai interzice gândirii să se exprime prin cuvinte sau în scris.
-V-
Cei care combat Religia s-au gândit la ce s-ar întâmpla dacă ea ar dispare? Majoritatea dispune de un bagaj restrâns de cunoştinţe, iar cei instruiţi au o mulţime de lacune. Chiar în elită, sunt puţini cei care au înclinaţie şi timp pentru metafizică. Ar trebui tratată preferenţial această minoritate infimă, imposibil de satisfăcut şi neglijată masa imensă care nu gândeşte, dar mai ales nu simte ca ea? În afară de filozofi sau de literaţi care ştiu să raţioneze şi care au posibilitatea s-o facă, e mulţimea nefericiţilor aflată permanent în luptă pentru pâinea zilnică. Nu ar fi o crimă să-i punem să filozofeze în loc să-i lăsăm să-şi câştige existenţa?
Religia le transmite tuturor claselor de cetăţeni ideile de morală, de ordine, de datorie, de omenie, de dreptate. Puţini pot avea cunoştinţe ştiinţifice temeinice. Învăţăturile Religiei le poate dobândi oricine. Prin Religie se dezvăluie oamenilor de orice condiţie toate adevărurile folositoare şi necesare.
-VI-
Religia, filozofia poporului, e superioară oricărei gândiri şi la ea ajung toate concepţiile generale despre lume demne de respect. Religiile îi învaţă pe oameni virtutea, munca şi dreptatea. Creştinismul a îmbogăţit aceste învăţături adăugându-le smerenia şi jertfa. De fapt Religia e aceea care permite societăţii să existe şi să progreseze, nu ateismul.
Religia a făcut toată munca filozofică pentru aceia care nu o puteau face, le-a dat substanţa adevărului, i-a ferit de o mare risipă de timp şi de greşeli nenumărate. Ea le-a pus în mâini un manual de viaţă util, care nu-i împiedică pe cei care-l găsesc sumar să caute mai multe cunoştinţe în altă parte, dacă există, dar care nu le dă dreptul să ceară înlăturarea Religiei sau transformarea ei după chipul lor.
Predescu Virgil
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Lun Mar 23, 2015 3:27 am
TREI CUVINTE CARE NU AR TREBUI SEPARATE NICIODATĂ
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Mier Mar 25, 2015 10:53 pm
INDIVID ŞI NAŢIUNE
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Joi Mar 26, 2015 10:34 pm
FERICIREA
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Sam Mar 28, 2015 5:51 am
NEMURIRE
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Dum Mar 29, 2015 11:23 pm
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Mier Apr 01, 2015 6:34 am
RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (12)
SOCIETATEA
Toleranţa
-I-
Avem obligaţia să respectăm nu doar libertatea, viaţa sau onoarea semenilor noştri, ci şi persoana lor morală. Prin persoană morală înţeleg credinţele, convingerile, capacitatea fiecăruia de a dezvolta în sine ce e bun, ce e firesc, ce e drept. Persoana morală e aşadar cea mai valoroasă parte din om. Ea s-a format prin educaţie, mediu, caracter, grad de inteligenţă. E evident că poate fi foarte diversă pentru că există diferenţe mari între ideile care determină purtarea fiecăruia.
-II-
Opiniile tineretului, în general prea categorice, vor fi moderate de experienţă. Dar să nu ai opinii indică o lipsă completă de inteligenţă şi de voinţă. Înseamnă să mărturiseşti că nu-ţi dai niciodată osteneala să gândeşti, că judeci din capriciu, că acţionezi din fantezie, că te lași în voia valurilor vieţii.
Unul din cele mai mari foloase pe care tinerii le obţin prin educaţie e că învaţă să vadă binele şi să aleagă drumul spre el. Totuși puţine fete gândesc efectiv. Multe repetă ce aud sau chiar contrarul, dacă îşi imaginează că aşa fac o impresie mai bună şi-şi dovedesc independenţa. Mai e rolul de indiferentă care nu se oboseşte să caute idei, dar care le ridiculizează pe ale altora.
-III-
Nimic nu ne supără mai mult ca atacarea sau luarea în derâdere a propriilor noastre concepții. Acceptăm cu greu că unii nu gândesc ca noi şi ne străduim să-i convingem să-şi însuşească modul de a vedea care nouă ne pare cel mai legitim. Lucru permis, chiar lăudabil, dacă o facem politicos, fără să uităm vreodată faţă de semeni de acele menajamente pe care le pretindem pentru noi. Iată ce se numeşte toleranţă reciprocă. Doar societatea poate interzice o doctrină, dar numai când îi ameninţă existenţa şi drepturile.
Fără îndoială una din cele mai mari bucurii e completa identitate de opinii cu cineva, dar se poate întâmpla de asemenea ca întâlnind pe unii care gândesc altfel decât noi să găsim motive de a-i stima şi de a-i face să ne înţeleagă mai bine.
-IV-
Înainte de toate toleranţa se va aplica ideilor religioase. Aspiraţiile sincere spre Dumnezeu îşi datorează prețuire reciprocă, ceea ce nu înseamnă aprobare, convertire reciprocă. Această stimă pentru un sentiment onest, oricare i-ar fi forma, e o modalitate de a respecta libertatea cuiva.
Conştiinţa umană nu depinde decât de Dumnezeu şi doar El are dreptul s-o cerceteze pentru a o judeca. Se cuvine deci să apreciem orice Religie care nu încalcă legile morale, ci pledează pentru aplicarea lor. Au existat în toate timpurile conflicte provocate de intoleranţa religioasă. Cauzele reale ale unor asemenea conflicte au fost arivismul şi urile personale, nu Religia. Omul e egoist, violent, tiranic şi înclinaţiile sale rele i-au învins de multe ori credinţa.
Cei cu Religii diferite şi cei fără Religie au obligaţia de a fi toleranţi unii cu alţii. Această toleranţă e indiferenţă? Ne vom mulţumi să ne izgonim ura din inimi? Vom trece fără să-i vedem pe aceia de care ne despart credinţele lor, ideile lor? Nu, pentru că am încălca legea milosteniei. Cei care gândesc ca noi şi se roagă cu noi sunt fraţii noştri, dar în afară de Familie şi de Familia noastră spirituală, ni se cere să ne iubim chiar şi duşmanii. Ne e îngăduit să încercăm să-i convingem pe cei din alte culte sau pe atei, dar amiabil. Cuvântul, fapta, exemplul, binele pe care-l facem sunt cele mai bune mijloace de persuasiune.
-V-
Femeile sunt adesea intolerante din superficialitate. Multe dintre ele dau mai multă importanţă formei decât fondului. Şi cât bine ar putea face apropiind pe cei învrăjbiţi! Sunt împăciuitoare mai ales persoanele foarte religioase pentru că bogăţia lor sufletească le determină să fie binevoitoare şi altruiste. Cine e înţelept caută întotdeauna ce apropie şi nu ce dezbină.
Oamenii care vor sincer binele găsesc întotdeauna o modalitate de a se înţelege. În orice caz mânia, violenţa verbală sau nu, zeflemeaua sunt pe cât de ridicole pe atât de nedrepte. Să vrei să convingi prin forţă e imposibil. Fiecare crede ce i se pare lui adevărat şi respinge ce i se pare lui fals.
Femeile, care nu pot miza pe forţă pentru a-i influenţa pe ceilalţi, îşi manifestă intoleranţa în felul lor. Ele atacă nu doar divergenţele de credinţă, ci chiar amănuntele meschine ale vieţii. Nu permit nimănui să judece o modă, o uzanţă altfel decât ele. Vor ca apropiaţii lor să prefere ce preferă ele şi să nu prefere ce nu preferă ele. E uşor, e adevărat, să-ţi însuşeşti felul de a vedea al altuia, chiar dacă nu-l admiţi. Curios e că nimeni nu dă atenţie acestui fel de intoleranţă.
-VI-
Să ne apărăm modul de a judeca faptele şi persoanele e dreptul nostru. Să ne păstrăm principiile e datoria noastră. Dar să nu fim nedrepţi cu adversarii noştri nici când protestăm, nici când discutăm în contradictoriu. În loc să-i condamnăm în bloc pentru că nu sunt de acord cu noi, să ne străduim să vedem binele peste tot unde există.
Mai ales să nu ne rănim niciodată interlocutorul, să ne luăm pentru aceasta toate precauţiile pe care le cer bunul-simţ şi dreptatea. Un cuvânt aspru sau neîndemânatic care jigneşte, dispreţul în general fac mult rău şi trebuie evitate la fel ca brutalitatea fizică. În ciuda celor spuse, firile curajoase, pline de iniţiativă, strivesc cu dispreţul lor firile pasive, iar fiinţele impulsive sunt indignate de fiinţele reci şi ponderate. E dificil prin urmare să ne analizăm personalitatea pentru a încerca s-o înţelegem pe cea a aproapelui. Ne-ar fi mult mai uşor să ascultăm, să reflectăm la ce s-a spus şi abia apoi să răspundem. Ne-am elibera astfel de impresiile de moment şi replica pe care am da-o, chiar critică, n-ar fi ofensatoare.
Numeroşi oameni dovedesc lipsă de tact în conversaţie. Ei îşi dau cu părerea de parcă ar da cu bâta. Condamnă, iartă, rezolvă repede totul declarând: „E aşa cum spun eu”. Contrazişi cât de puţin, transformă conversaţia în pugilat verbal. Din fericire cei pe care-i revoltă această atitudine o temperează. Cinstea ne impune să nu ne ascundem punctele de vedere, dar nu ne obligă să le proclamăm ca indiscutabile şi să le ridicăm la rangul de legi generale.
-VII-
Se poate întâmpla ca datoria să ne impună corectarea comportamentului altora. Prietenia, calitatea de părinte, autoritatea socială ne constrâng atunci să dojenim pentru binele lor persoane care nu sunt pe drumul cel bun. Sunt nedreptăţi pe care trebuie să li le semnalăm. Sunt simpatii oarbe asupra cărora trebuie să le atragem atenţia. Sunt căi periculoase de care trebuie să le avertizăm. În toate acestea e nevoie în primul rând de fermitate îmbinată cu înţelepciune şi delicateţe. E apoi extrem de necesar să ne degajăm de prejudecăţi, de aroganţă, de amorul propriu dominator. Dacă nu înţelegem bine manifestările pe care vrem să le combatem, dacă vom vorbi de sus, dacă, de exemplu, îi vom cere cu ifos cuiva care calcă strâmb să-şi schimbe purtarea, vom irita în loc să îndreptăm.
Racine avea o fire sarcastică şi agresivă. Într-una din frecventele sale discuţii cu prietenul său Boileau acesta sfârşi prin a-i spune: „Greşesc, dar prefer să greşesc decât să am dreptate într-un mod atât de vanitos ca tine.” De reţinut.
Popescu Angela
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
SOCIETATEA
Toleranţa
-I-
Avem obligaţia să respectăm nu doar libertatea, viaţa sau onoarea semenilor noştri, ci şi persoana lor morală. Prin persoană morală înţeleg credinţele, convingerile, capacitatea fiecăruia de a dezvolta în sine ce e bun, ce e firesc, ce e drept. Persoana morală e aşadar cea mai valoroasă parte din om. Ea s-a format prin educaţie, mediu, caracter, grad de inteligenţă. E evident că poate fi foarte diversă pentru că există diferenţe mari între ideile care determină purtarea fiecăruia.
-II-
Opiniile tineretului, în general prea categorice, vor fi moderate de experienţă. Dar să nu ai opinii indică o lipsă completă de inteligenţă şi de voinţă. Înseamnă să mărturiseşti că nu-ţi dai niciodată osteneala să gândeşti, că judeci din capriciu, că acţionezi din fantezie, că te lași în voia valurilor vieţii.
Unul din cele mai mari foloase pe care tinerii le obţin prin educaţie e că învaţă să vadă binele şi să aleagă drumul spre el. Totuși puţine fete gândesc efectiv. Multe repetă ce aud sau chiar contrarul, dacă îşi imaginează că aşa fac o impresie mai bună şi-şi dovedesc independenţa. Mai e rolul de indiferentă care nu se oboseşte să caute idei, dar care le ridiculizează pe ale altora.
-III-
Nimic nu ne supără mai mult ca atacarea sau luarea în derâdere a propriilor noastre concepții. Acceptăm cu greu că unii nu gândesc ca noi şi ne străduim să-i convingem să-şi însuşească modul de a vedea care nouă ne pare cel mai legitim. Lucru permis, chiar lăudabil, dacă o facem politicos, fără să uităm vreodată faţă de semeni de acele menajamente pe care le pretindem pentru noi. Iată ce se numeşte toleranţă reciprocă. Doar societatea poate interzice o doctrină, dar numai când îi ameninţă existenţa şi drepturile.
Fără îndoială una din cele mai mari bucurii e completa identitate de opinii cu cineva, dar se poate întâmpla de asemenea ca întâlnind pe unii care gândesc altfel decât noi să găsim motive de a-i stima şi de a-i face să ne înţeleagă mai bine.
-IV-
Înainte de toate toleranţa se va aplica ideilor religioase. Aspiraţiile sincere spre Dumnezeu îşi datorează prețuire reciprocă, ceea ce nu înseamnă aprobare, convertire reciprocă. Această stimă pentru un sentiment onest, oricare i-ar fi forma, e o modalitate de a respecta libertatea cuiva.
Conştiinţa umană nu depinde decât de Dumnezeu şi doar El are dreptul s-o cerceteze pentru a o judeca. Se cuvine deci să apreciem orice Religie care nu încalcă legile morale, ci pledează pentru aplicarea lor. Au existat în toate timpurile conflicte provocate de intoleranţa religioasă. Cauzele reale ale unor asemenea conflicte au fost arivismul şi urile personale, nu Religia. Omul e egoist, violent, tiranic şi înclinaţiile sale rele i-au învins de multe ori credinţa.
Cei cu Religii diferite şi cei fără Religie au obligaţia de a fi toleranţi unii cu alţii. Această toleranţă e indiferenţă? Ne vom mulţumi să ne izgonim ura din inimi? Vom trece fără să-i vedem pe aceia de care ne despart credinţele lor, ideile lor? Nu, pentru că am încălca legea milosteniei. Cei care gândesc ca noi şi se roagă cu noi sunt fraţii noştri, dar în afară de Familie şi de Familia noastră spirituală, ni se cere să ne iubim chiar şi duşmanii. Ne e îngăduit să încercăm să-i convingem pe cei din alte culte sau pe atei, dar amiabil. Cuvântul, fapta, exemplul, binele pe care-l facem sunt cele mai bune mijloace de persuasiune.
-V-
Femeile sunt adesea intolerante din superficialitate. Multe dintre ele dau mai multă importanţă formei decât fondului. Şi cât bine ar putea face apropiind pe cei învrăjbiţi! Sunt împăciuitoare mai ales persoanele foarte religioase pentru că bogăţia lor sufletească le determină să fie binevoitoare şi altruiste. Cine e înţelept caută întotdeauna ce apropie şi nu ce dezbină.
Oamenii care vor sincer binele găsesc întotdeauna o modalitate de a se înţelege. În orice caz mânia, violenţa verbală sau nu, zeflemeaua sunt pe cât de ridicole pe atât de nedrepte. Să vrei să convingi prin forţă e imposibil. Fiecare crede ce i se pare lui adevărat şi respinge ce i se pare lui fals.
Femeile, care nu pot miza pe forţă pentru a-i influenţa pe ceilalţi, îşi manifestă intoleranţa în felul lor. Ele atacă nu doar divergenţele de credinţă, ci chiar amănuntele meschine ale vieţii. Nu permit nimănui să judece o modă, o uzanţă altfel decât ele. Vor ca apropiaţii lor să prefere ce preferă ele şi să nu prefere ce nu preferă ele. E uşor, e adevărat, să-ţi însuşeşti felul de a vedea al altuia, chiar dacă nu-l admiţi. Curios e că nimeni nu dă atenţie acestui fel de intoleranţă.
-VI-
Să ne apărăm modul de a judeca faptele şi persoanele e dreptul nostru. Să ne păstrăm principiile e datoria noastră. Dar să nu fim nedrepţi cu adversarii noştri nici când protestăm, nici când discutăm în contradictoriu. În loc să-i condamnăm în bloc pentru că nu sunt de acord cu noi, să ne străduim să vedem binele peste tot unde există.
Mai ales să nu ne rănim niciodată interlocutorul, să ne luăm pentru aceasta toate precauţiile pe care le cer bunul-simţ şi dreptatea. Un cuvânt aspru sau neîndemânatic care jigneşte, dispreţul în general fac mult rău şi trebuie evitate la fel ca brutalitatea fizică. În ciuda celor spuse, firile curajoase, pline de iniţiativă, strivesc cu dispreţul lor firile pasive, iar fiinţele impulsive sunt indignate de fiinţele reci şi ponderate. E dificil prin urmare să ne analizăm personalitatea pentru a încerca s-o înţelegem pe cea a aproapelui. Ne-ar fi mult mai uşor să ascultăm, să reflectăm la ce s-a spus şi abia apoi să răspundem. Ne-am elibera astfel de impresiile de moment şi replica pe care am da-o, chiar critică, n-ar fi ofensatoare.
Numeroşi oameni dovedesc lipsă de tact în conversaţie. Ei îşi dau cu părerea de parcă ar da cu bâta. Condamnă, iartă, rezolvă repede totul declarând: „E aşa cum spun eu”. Contrazişi cât de puţin, transformă conversaţia în pugilat verbal. Din fericire cei pe care-i revoltă această atitudine o temperează. Cinstea ne impune să nu ne ascundem punctele de vedere, dar nu ne obligă să le proclamăm ca indiscutabile şi să le ridicăm la rangul de legi generale.
-VII-
Se poate întâmpla ca datoria să ne impună corectarea comportamentului altora. Prietenia, calitatea de părinte, autoritatea socială ne constrâng atunci să dojenim pentru binele lor persoane care nu sunt pe drumul cel bun. Sunt nedreptăţi pe care trebuie să li le semnalăm. Sunt simpatii oarbe asupra cărora trebuie să le atragem atenţia. Sunt căi periculoase de care trebuie să le avertizăm. În toate acestea e nevoie în primul rând de fermitate îmbinată cu înţelepciune şi delicateţe. E apoi extrem de necesar să ne degajăm de prejudecăţi, de aroganţă, de amorul propriu dominator. Dacă nu înţelegem bine manifestările pe care vrem să le combatem, dacă vom vorbi de sus, dacă, de exemplu, îi vom cere cu ifos cuiva care calcă strâmb să-şi schimbe purtarea, vom irita în loc să îndreptăm.
Racine avea o fire sarcastică şi agresivă. Într-una din frecventele sale discuţii cu prietenul său Boileau acesta sfârşi prin a-i spune: „Greşesc, dar prefer să greşesc decât să am dreptate într-un mod atât de vanitos ca tine.” De reţinut.
Popescu Angela
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Joi Apr 02, 2015 4:24 am
CONSIDERAŢII
Credinciosul îl poartă pe Dumnezeu în inima sa, dar trebuie să-şi manifeste credinţa şi în lume. El dobândeşte confirmarea vizibilă a vocaţiei sale creştine înăbuşindu-şi egoismul şi consacrându-se binelui aproapelui. Reprimarea egoismului, mărturie a prezenţei lui Dumnezeu în fiinţa sa, face ca activitatea credinciosului să se orienteze spre ţeluri altruiste.
Cetăţeanul, funcţionarul, magistratul şi soldatul devin prin slujirea Patriei, deci a aproapelui, membrii unei comunităţi de colaboratori la lucrarea divină. Aceia dintre ei care pun pe planul doi binele propriu pentru a se devota binelui comun, se realizează prin această renunţare de sine şi prin îndeplinirea datoriei faţă de ceilalţi.
Orice individ, indiferent de rangul său social, trebuie să slujească Patria. Patria e o entitate ideală prin care Dumnezeu înalţă şi formează oamenii conform ţelurilor sale supreme. Cum poate cel care nu iubeşte Patria, pe care o vede, să iubească Patria cerească, pe care nu o vede? Cum poate cel care nu-şi iubeşte conaţionalii, pe care-i vede, să-l iubească pe Dumnezeu, pe care nu-l vede? Cine nu se simte ataşat de Patrie, nu se simte ataşat nici de Dumnezeu.
E o datorie pentru credincios de a trăi pentru Patrie, aşa cum trăieşte pentru Familie. Această dăruire de sine nu e un sacrificiu, ci un mijloc pentru om de a se împlini. Credinciosul îşi poate găsi mântuirea doar prin Biserică şi raţiunea de a fi doar prin devotament faţă de Patrie.
Tomescu Ionuţ (Tomi)
_________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Credinciosul îl poartă pe Dumnezeu în inima sa, dar trebuie să-şi manifeste credinţa şi în lume. El dobândeşte confirmarea vizibilă a vocaţiei sale creştine înăbuşindu-şi egoismul şi consacrându-se binelui aproapelui. Reprimarea egoismului, mărturie a prezenţei lui Dumnezeu în fiinţa sa, face ca activitatea credinciosului să se orienteze spre ţeluri altruiste.
Cetăţeanul, funcţionarul, magistratul şi soldatul devin prin slujirea Patriei, deci a aproapelui, membrii unei comunităţi de colaboratori la lucrarea divină. Aceia dintre ei care pun pe planul doi binele propriu pentru a se devota binelui comun, se realizează prin această renunţare de sine şi prin îndeplinirea datoriei faţă de ceilalţi.
Orice individ, indiferent de rangul său social, trebuie să slujească Patria. Patria e o entitate ideală prin care Dumnezeu înalţă şi formează oamenii conform ţelurilor sale supreme. Cum poate cel care nu iubeşte Patria, pe care o vede, să iubească Patria cerească, pe care nu o vede? Cum poate cel care nu-şi iubeşte conaţionalii, pe care-i vede, să-l iubească pe Dumnezeu, pe care nu-l vede? Cine nu se simte ataşat de Patrie, nu se simte ataşat nici de Dumnezeu.
E o datorie pentru credincios de a trăi pentru Patrie, aşa cum trăieşte pentru Familie. Această dăruire de sine nu e un sacrificiu, ci un mijloc pentru om de a se împlini. Credinciosul îşi poate găsi mântuirea doar prin Biserică şi raţiunea de a fi doar prin devotament faţă de Patrie.
Tomescu Ionuţ (Tomi)
_________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Vin Apr 03, 2015 5:37 am
DEMOGRAFIE ŞI ECONOMIE
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Sam Apr 04, 2015 3:16 am
CONTRAST
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Lun Apr 06, 2015 12:00 am
MINUNEA DE PAŞTI
autor necunoscut
În acel an se părea că nu vor mai fi flori de Paști. Iarna se prelungea. Un Paște fără flori e ca un Crăciun fără zăpadă. Cu ce ne vom împodobi Sfânta Biserică, ce vor da copiii părinţilor, bunicilor, ce vom pune în vazele de pe mesele de Paști, ce vom oferi în dar? Ce-i de făcut? Se întrebau toţi neliniştiţi. Dar nu puteau decât să se roage şi să spere. În inimile oamenilor florile îşi au de mult timp un loc de seamă. Culorile lor sunt culorile vieţii, culorile speranţei.
Ningea de câteva zile şi prin ferestrele caselor nu se vedea decât albul zăpezii. Vântul sufla cu înverşunare pe uliţe şi peste câmpuri. Iarna îşi făcea de cap. Chiar şi copiii se arătau gânditori şi mâhniţi. Venea Paştele şi lipsa florilor era resimţită dureros de toată lumea. O lacrimă curse pe obrazul zbârcit al unei bunici care îşi dorea atât de mult florile pe care le primea de Paști de la nepoţei. O lacrimă curse pe obrazul unei mame spre care în alţi ani copiii îşi întindeau timid bucheţelele lor modeste. Taţii urmăreau ce se întâmpla neputincioşi şi abătuţi. Tristețea cuprinsese întreg satul. Paști fără flori...
Veni şi Sâmbăta Mare. Ninsoarea, vântul nici gând să se oprească. Era limpede că nu vor mai fi flori de Paști. Dar Paştele e sărbătoarea vieţii. S-a întâmplat atunci ceva ce nu s-a mai întâmplat niciodată. În noaptea de Sâmbăta Mare, pe când oamenii dormeau liniştiţi după ce reveniseră de la Biserică, flori se iviră peste tot de sub zăpadă. Puţin câte puţin vântul se opri, ninsoarea încetă şi norii se risipiră. O adevărată minune, o minune de Paşti! Dimineaţa văzând florile oamenii au strigat, au sărit, au chiuit de bucurie şi au înălţat mulţumiri către Cer. Vor fi întotdeauna flori de Paști pentru că Paştele e viaţă.
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
autor necunoscut
În acel an se părea că nu vor mai fi flori de Paști. Iarna se prelungea. Un Paște fără flori e ca un Crăciun fără zăpadă. Cu ce ne vom împodobi Sfânta Biserică, ce vor da copiii părinţilor, bunicilor, ce vom pune în vazele de pe mesele de Paști, ce vom oferi în dar? Ce-i de făcut? Se întrebau toţi neliniştiţi. Dar nu puteau decât să se roage şi să spere. În inimile oamenilor florile îşi au de mult timp un loc de seamă. Culorile lor sunt culorile vieţii, culorile speranţei.
Ningea de câteva zile şi prin ferestrele caselor nu se vedea decât albul zăpezii. Vântul sufla cu înverşunare pe uliţe şi peste câmpuri. Iarna îşi făcea de cap. Chiar şi copiii se arătau gânditori şi mâhniţi. Venea Paştele şi lipsa florilor era resimţită dureros de toată lumea. O lacrimă curse pe obrazul zbârcit al unei bunici care îşi dorea atât de mult florile pe care le primea de Paști de la nepoţei. O lacrimă curse pe obrazul unei mame spre care în alţi ani copiii îşi întindeau timid bucheţelele lor modeste. Taţii urmăreau ce se întâmpla neputincioşi şi abătuţi. Tristețea cuprinsese întreg satul. Paști fără flori...
Veni şi Sâmbăta Mare. Ninsoarea, vântul nici gând să se oprească. Era limpede că nu vor mai fi flori de Paști. Dar Paştele e sărbătoarea vieţii. S-a întâmplat atunci ceva ce nu s-a mai întâmplat niciodată. În noaptea de Sâmbăta Mare, pe când oamenii dormeau liniştiţi după ce reveniseră de la Biserică, flori se iviră peste tot de sub zăpadă. Puţin câte puţin vântul se opri, ninsoarea încetă şi norii se risipiră. O adevărată minune, o minune de Paşti! Dimineaţa văzând florile oamenii au strigat, au sărit, au chiuit de bucurie şi au înălţat mulţumiri către Cer. Vor fi întotdeauna flori de Paști pentru că Paştele e viaţă.
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Mar Apr 07, 2015 2:15 am
SĂ NE PĂSTRĂM CREDINŢA!
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL
Tomi Joi Apr 09, 2015 2:16 am
SĂPTĂMÂNA MARE
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Tomi- Mesaje : 245
Data de înscriere : 17/01/2013
Varsta : 43
Localizare : România -
Pagina 8 din 15 • 1 ... 5 ... 7, 8, 9 ... 11 ... 15
Pagina 8 din 15
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum|
|
|