Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL

Tomi Vin Mai 31, 2013 11:43 pm

ROMANŢĂ
de François Coppée

Când îmi arătaţi un trandafir frumos
Care a înflorit sub bolta de azur,
De ce mai sunt morocănos?
Când îmi arătaţi un trandafir frumos,
Mă gândesc la chipul ei pur.

Când îmi arătaţi că pe cer stele luminează,
De ce lacrimile între gene mi se adună
Şi pe ochi ca un văl gros mi se lasă?
Când îmi arătaţi că pe cer stele luminează,
Mă gândesc la privirea ei bună.

Când îmi arătaţi în zare o rândunea
Ce curând departe de aici va pleca,
De ce mi-e inima atât de grea?
Când îmi arătaţi în zare o rândunea
Gândul mă poartă spre Ţara mea.

Traducere de Pârvu Ana Maria
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Mier Iun 05, 2013 8:54 am

CEA MAI PUTERNICĂ ARMĂ

În numeroase dintre familiile noastre viaţa se măsoară cu pipeta.
Fără îndoială condiţiile de trai dificile fac grea creşterea copiilor.
Dar greu nu înseamnă imposibil.
Cu spirit creştin şi cu ajutorul lui Dumnezeu orice obstacol poate fi depăşit.
Suntem însă egoişti.
Renunţăm la copii pentru confort şi plăceri.

Scăderea natalităţii afectează Patria, dar ce contează. Trebuie să ne distrăm, nu-i aşa?
Nu mai sunt braţe care să lucreze pământul, ce contează!
Nu mai sunt piepturi care să-l apere, ce contează!
După noi potopul!
Biata Patrie va avea de suferit din cauza noastră.
Egoismul globalizant vrea s-o suprime, egoismul nostru i se face complice.

Cel mai bun mijloc de a ne apăra e să avem mulţi copii.
Copiii dau vigoare Naţiunii şi o fac temută.
Agresorii se vor gândi de zece ori înainte să ne atace.
Bebeluşii sunt cea mai puternică armă.

O Naţiune redusă numeric e slabă.
Partea celor slabi e supunerea şi umilinţa.
Doar cei tari pot trăi liber şi demn.

Vrem să ilustrăm prin exemplul nostru teza de mai sus?
Puţini şi trăind într-o Ţară bogată am deveni o pradă ispititoare.
Unele Popoare din apropierea noastră au un apetit formidabil.
Vecinii vor să ne ia teritorii.
Am fi ca o prăjitură delicioasă numai bună de împărţit între prieteni.
Să nu uităm de Pactul Ribbentrop-Molotov, de Dictatul de la Viena şi de Ultimatul lui Stalin!

Criza natalităţii e o criză de moralitate.
Pentru a o depăşi trebuie să ni se insufle ideea de datorie şi de sacrificiu.
Or aceasta nu se poate fără credinţă.
Să nu-l alungăm pe Dumnezeu dintre noi!

Tomescu Ionuţ
____________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Mier Iun 19, 2013 9:22 am

NU OAMENII BUNI LIPSESC, CI OAMENII BUNI ORGANIZAŢI

Sunt promovate doctrine ostile României.
E ameninţată unitatea Statului prin legi aberante.
Sunt atacate Biserica şi morala creştină.
Sunt date peste cap principiile Familiei.

În faţa acestui spectacol neliniştitor noi, ortodocşii, nu putem rămâne indiferenţi fără să comitem o laşitate sau o trădare.
Trebuie deci să activăm cu curaj.
Or, ca să reuşim în această confruntare de care depinde viitorul Ţării, Bisericii şi Familiei avem nevoie de organizare.

Pentru a ne da seama de necesitatea de a ne organiza să ne reamintim îndatoririle noastre de părinţi, de cetăţeni şi de creştini.
În calitate de părinţi suntem datori să supraveghem ce li se oferă copiilor noştri prin sistemul de învăţământ şi prin programele de divertisment.
În calitate de cetăţeni nu ne e îngăduit să ne dezinteresăm de treburile publice şi mai ales de legile care pot afecta Patria şi Familia.
În calitate de creştini avem obligaţia să suţinem Biserica pentru că doar ea ne poate apăra de răul din noi şi din jurul nostru.

În consecinţă e necesar să reunim:
- părinţi pentru apărarea Familiei;
- cetăţeni pentru a combate tot ce poate afecta Ţara;
- creştini ortodocşi pentru apărarea convingerilor noastre religioase.

Să nu uităm două adevăruri indiscutabile:
- unirea face puterea;
- majoritatea oamenilor au nevoie de ceva pe care să se bizuie pentru a se uni şi pentru a acţiona.

Biserica e centrul în jurul căruia s-a format satul.
Căminul conjugal e baza indispensabilă pentru constituirea Familiei şi pentru gruparea membrilor ei.
Drapelului naţional defăşurat adună luptătorii, îi însufleţeşte şi decide de cele mai multe ori victoria.

Aşadar e vital să ne organizăm.
Trebuie să opunem cât mai repede răului un plan şi o voinţă comune.
Nu oamenii buni lipsesc, ci oamenii buni organizaţi.

Popescu Angela
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Vin Iul 05, 2013 7:51 am

DRAMA DEPOPULĂRII

Familia

-I-

Acelora care calculează egoist: „Unul, doi copii, atât!” Dumnezeu le-ar putea spune: „Zero!”
Acelora care practică perversiunile sexuale şi acelora care nu vor copii Dumnezeu le-ar putea spune: „Dispăreţi!”.
Când în loc să se dea viaţă se face lucrarea morţii, Dumnezeu la rândul său face lucrarea morţii şi pedepseşte încălcarea Legii.

Copiii pot fi răpiţi dintre noi de boli sau de accidente.
Dar nu-i ameninţă doar bolile sau accidentele.
Când cresc pot deveni victimele viciilor.
Într-adevăr răul dă târcoale adolescenţilor.
Lipsiţi de maturitatea adulţilor ei cad uşor pradă patimilor.
Prietenii neruşinaţi, desfrânatele le exploatează vanitatea, banii şi slăbiciunile ducându-i pe calea pierzaniei.
Asemenea nenorociri afectează în special pe cei cu unul, doi copii pentru că ei pot pierde tot: viitor, nume, fericire, avere.

Părinţii cu unul doi, copii nu prea au parte de tihnă.
Copiii pe care nu i-au vrut le strigă neîncetat reproşurile lor din neantul unde au fost împinşi.
Copiii pe care îi au par să le spună: „Dacă am fi fost mai mulţi aţi fi avut mai multe inimi care să vă iubească şi mai multe braţe care să vă ajute la bătrâneţe.”
Persoanele cu familie puţin numeroasă ar putea să-şi sfârşească zilele abandonate pe un pat de spital.
Copiii născuţi din egoism şi crescuţi în egoism devin egoişti.
Persoanele care au practicat perversiunile sexuale sau care nu au vrut copii riscă la bătrâneţe, după cum evoluează lucrurile, injecţia letală, eutanasierea.
Societatea nu-i va putea susţine pe cei care nu şi-au făcut datoria faţă de ea.

„Nu vrem să ni se chinuie copiii!”, spun părinţi orbi şi obţin exact contrariul a ceea ce şi-au propus.
Copiii Familiilor puţin numeroase sunt răsfăţaţi, moleşiţi, deci inapţi pentru viaţă.
Otrava moliciunii slăbeşte toate resorturile fiinţei umane şi-i paralizează voinţa.
Cel mai rău serviciu, pe care-l pot face părinţii copiilor lor e să-i scutească de muncă.
Fără muncă nu există suflete tari.
Încurajarea vanităţii şi inerţiei favorizează apariţia celor mai rele instincte umane.
Cea mai bună educaţie e să-i determini pe copii să tragă foloase din resursele lor
intelectuale şi fizice.

-II-

Când sunt copiii mulţi în casă, ei primesc în general o educaţie mai bună.
Familia numeroasă are prin ea însăşi o valoare educativă fiind o şcoală a disciplinei, moralităţii şi muncii.
Cu unul, doi copii idolatria e uşoară.
Cu mai mulţi idolatria e imposibilă.
Dacă aveţi unul, doi copii sunteţi sclavii lor.
Dacă aveţi cinci, şase sunteţi stăpânii lor.
Părinţii a cinci, şase copii nu pot ceda capriciilor lor pentru că o anumită severitate, o anumită austeritate le sunt necesare.
În Familia numeroasă respectul se impune prin forţa lucrurilor şi respectul e baza oricărei educaţii cât de cât serioase.

În familia cu un mare număr de copiii aceştia simt că pot conta doar pe ei pentru a-şi asigura viitorul şi se obişnuiesc de timpuriu cu efortul constant care e marea lege a vieţii.
Exemplul părinţilor lor, trudind din greu pentru a-i creşte, le arată copiilor că existenţa nu-i joacă şi-i face să accepte sacrificiul.
Copiii devin astfel ordonaţi, economicoşi şi virtuoşi.

Cu cât Familia are mai mulţi urmaşi cu atât e mai fericită.
Copiii singuri la părinţi sau care au doar un frate îi invidiază adesea pe copiii cu mai mulţi fraţi.
Copiii numeroşi au o copilărie şi o tinereţe vesele, spontan sociabile, obişnuite cu concesiile reciproce, cu contradicţiile, cu schimburile de idei şi sentimente.
Ei îşi fac unii altora o mulţime de mici servicii care-i pregătesc în mod fericit cu fricţiunile viitoare ale vieţii.
Cei mari devin ocrotitorii vigilenţi ai celor mici.
Cei fizic mai puternici le uşurează ascensiunea în carieră celor mai inteligenţi.
Toţi simt nevoia de a se întrajutora şi întrajutorându-se legăturile de afecţiune reciprocă se strâng.

Pare literatură dar sunt fapte, realităţi.
În prezenţa lor argumentaţia acelora care practică perversiunile sexuale sau a acelora care nu vor copii se dovedeşte neserioasă.
Lipsindu-le dorinţa şi curajul de a-şi face datoria ei ar vrea să-şi impună punctele de vedere tuturor.
Dezertorii să tacă!
Să vorbească doar cei care respectă Legea lui Dumnezeu!

Părinţii cu o casă plină de copii au multe de făcut dar truda lor îşi are răsplata ei.
Dacă un copil uită să însenineze inima părinţilor o va face altul.
Sunt toate şansele ca printre mai mulţi descendenţi să fie unul, doi mai dotaţi care să ridice prestigiul, reputaţia şi onoarea Familiei.
Dacă vine moartea ea lasă, în locul florilor prea repede secerate, alte flori care înfrumuseţează şi consolează căminul.
Şi de altfel aceşti copii care mor la o vârstă fragedă nu-şi veghează, de undeva de sus, părinţii şi fraţii?

Soţii sunt ajutaţi de naşterea copiilor.
De câte ori copiii nu-şi scapă mama de nestatornicia tatălui reamintindu-i acestuia îndatoririle sale!
De câte ori copiii nu-şi apără mama de ea însăşi, de frivolitate, de trândăvie şi de imprudenţele care ameninţă o existenţă lipsită de ocupaţie!

Persoanele cu copii numeroşi au fără îndoială multe griji dar şi multe satisfacţii.
Zâmbetele copiilor sunt ca nişte raze de soare şi fac casa să strălucească.
Copiii sunt comoara Familiei.
„Iată bijuteriile mele!” spunea o patriciană romană arătându-şi copiii.
Abundenţa vieţii dă o mulţumire care uşurează poverile, o mândrie care risipeşte tristeţile, o garanţie pentru viitor care alungă temerile.

O familie numeric mare e prin forţa lucrurilor un mediu unde inteligenţele se dezvoltă, unde energiile se amplifică şi unde, în consecinţă, rezultatele bune se obţin mai uşor.
Sunt oameni a căror viaţă grea se datorează odraslelor lor numeroase, dar sunt mult mai mulţi oameni a căror nenorocire, adevărată nenoricire, nenoricire intimă se explică prin faptul că nu au vrut copii.

Respect pentru Familiile numeroase!
Sunt în aceste Familii cetăţeni pentru a face Naţiunea prosperă, soldaţi pentru a apăra Ţara şi deschizători de drumuri pentru toate domeniile.

Predescu Virgil
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Vin Iul 12, 2013 7:57 am

DRAMA DEPOPULĂRII

Naţiunea

-I-

De douăzeci şi trei de ani populaţia noastră scade constant şi rapid.
Depopularea ucide Naţiunea.
Se apropie vremea când cei unul, doi copii ai unei Familii de români vor trebui să le ţină piept copiilor numeroşi ai unei Familii de minoritari.
Se apropie şi vremea când slăbiciunea noastră demografică ne va transforma în prada Ţărilor vecine.
De dincolo de frontiere ne pândesc vreo optzeci de milioane de oameni.
Toate acestea ar trebui să ne pună pe gânduri.

-II-

Sunt trei factori de producţie: Pământul, capitalul şi omul.
Omul e cel care pune în valoare Pământul şi capitalul.
Fără muncă Pământul cel mai bogat nu foloseşte la nimic.
Fără efort capitalul e steril.
Mai puţini oameni înseamnă mai puţină muncă, mai puţin efort.
Diminuarea populaţiei ne compromite puterea de producţie.

Deficitul de populaţie ne expune la crize de supraproducţie.
Cu cât sunt mai puţini consumatori cu atât mai greu se vând mărfurile.
Din 1990 până acum s-au făcut douăzeci şi trei de milioane de avorturi.
Dacă România ar avea patruzeci şi trei de milioane de locuitori, nu douăzeci, ar fi cu douăzeci şi trei de milioane mai mulţi cumpărători pentru produsele agricole.
Industria textilă ar avea de îmbrăcat cu douăzeci şi trei de milioane de clienţi mai mult.
Firmele de construcţii ar trebui să ridice vreo treisprezece oraşe de mărimea Bucureştiului ca să asigure locuinţe pentru aceşti douăzeci şi trei de milioane de oameni.
Diminuarea populaţiei ne compromite şi puterea de consum.

Unii consideră că reducerea naşterilor îmbunătăţeşte viaţa salariaţilor: familie mai puţin numeroasă de hrănit şi salariu mai mare datorită scăderii ofertei de forţă de muncă.
Evident greşesc.
Dacă mâna de lucru naţională va lipsi se va face apel la străini din Ţări unde se trăieşte mai rău ca la noi.
Şi cum astfel de exotici acceptă salarii modice, scăderea natalităţii va duce la scăderea salariilor şi la înrăutăţirea vieţii salariaţilor.

-III-

O natalitate slabă reduce nivelul general de prosperitate.
Fără inteligenţă, muncă şi pricepere nu se poate face nimic.
Oamenii sunt cei care pun totul în mişcare.
Ne trebuie deci mai mulţi oameni.
Fie că e vorba de concurenţă economică sau ştiinţifică, fie că e vorba de un câmp de luptă succesul aparţine celor care au mai multe divizii.
Ni se spune că mulţi copii înseamnă sărăcie.
Dimpotrivă mulţi copii înseamnă bogăţie.

Când prosperitatea generală creşte, ea se răsfrânge asupra tuturor şi asupra fiecăruia.
Iată realitatea!
Dumnezeu a spus: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi Pământul!”
Dacă-L ascultăm e binecuvântare şi viaţă.
Dacă nu-L ascultăm e decadenţă şi moarte.

Doar Familia numeroasă poate asigura dezvoltarea României.
Familia numeroasă, aceea oamenilor curajoşi şi încrezători în forţele proprii, aceea a educaţiei virile şi a vieţii împlinite, e condiţia indispensabilă a oricărui progres.
Să privim în jur!
Nesusţinută demografic economia gâfâie.
Minoritarii fac mai mulţi copii ca noi.
Toate Ţările vecine vor să ne ia teritorii.
E absolut necesar să avem mai mulţi copii.

Predescu Virgil
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Vin Iul 19, 2013 7:51 am

DRAMA DEPOPULĂRII

Ortodocşii

-I-

Răul care afectează cel mai mult România e lipsa copiilor.
Acest rău e cel mai mare dintre toate relele, e moartea Ţării şi a Neamului.
Fără copii Pământul nu dă roade.
Fără copii bogăţia e inutilă.
Fără copii cea mai vitează Naţiune e învinsă dinainte.

Toate luptele pe care le-am purtat timp de două mii de ani să fi fost degeaba?
Degeaba atâtea fapte eroice?
Degeaba atâta sânge vărsat?
Da, dacă vom continua să fim un Popor steril.
Fără copii totul nu e pentru România decât amăgire, vanitate şi decepţie.
Din toate punctele de vedere depopularea e o dramă cumplită.

-II-

Analizarea depopulării printre ortodocşi nu e chiar simplă.
Subiectul se impune însă abordat cumva.
Lipsa de fecunditate voluntară a ortodocşilor serveşte de exemplu şi de scuză celor fără credinţă.
Nu putem să nu recunoaştem că sunt unii care uită pricipiile moralei creştine chiar printre cei exterior credincioşi şi practicanţi.

E dificil totuşi să faci mulţi copii acolo unde aceştia sunt din ce în ce mai puţini.
Unii ar prefera să aibă zece copii într-o colectivitate unde majoritatea are zece, decât trei, patru copii într-o colectivitate unde majoritatea nu are decât unul, doi sau niciunul.
Teama de a fi diferit de ceilalţi domină raţiunea.
În plus ne e cultivată deliberat înclinaţia spre plăceri, spre imoralitate.
Presiunea mediului asupra Familiilor e enormă şi doar Familiile puternice îi rezistă.

-III-

Ce-i de făcut?
În primul rând să dăm exemplu bun.
În al doilea rând se impune participarea noastră activă la viaţa cetăţii.
Să ne reamintim că primii creştini nu s-au limitat, cum cred unii, să trăiască în catacombe şi să aştepte martiriul.
Ei au readus la viaţă o societate ajunsă în pragul dispariţiei din cauza divorţului, a concubinajului, a viciului contra firii şi a sterilităţii voite.

Dacă noi, ortodocşii, vom avea curajul de a ne inspira din viaţa primilor creştini, vom arăta că suntem mai buni ca alţii şi că Religia noastră are forţă.
Fără îndoială Legea Divină e greu de respectat şi în ciuda credinţei ne simţim uneori descumpăniţi în faţa unei lumi care consideră că totul e permis.
Cu toate acestea credinţa ne obligă să fim modele de urmat trăind conform conştiinţei noastre şi altfel decât cei lipsiţi de credinţă.

-IV-

Depopularea printre ortodocşi afectează Biserica.
Cu mai puţini credincioşi Biserica va regresa.
Cu mai mulţi credincioşi Biserica se va dezvolta.
Consecinţele depopulării sunt la fel de grave pentru ortodoxie ca pentru Familie şi Naţiune.

-V-

Să repetăm mereu tuturor că nu vom avea un viitor, aici în stânga Dunării, decât dacă suntem numeroşi şi ne păstrăm credinţa moştenită din străbuni!
Să avem fii mulţi dacă vrem să ocrotim România şi prin ea tot ce merită trăit în scurta noastră trecerea pe Pământ!

Predescu Virgil
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Vin Iul 26, 2013 11:34 pm

DRAMA DEPOPULĂRII

Legile

-I-

Populaţia României scade.
Ce se întâmplă?
Care sunt cauzele acestei plăgi sociale şi cum o putem vindeca?

Unii refuză să vadă răul.
Li se arătată România care îşi pierde sângele, care slăbeşte, care se stinge.
Li se spune: România piere!
La acestea ei răspund în doi peri sau înţepat şi-şi reiau somnul pentru o clipă întrerupt.
Ce le pasă? După ei potopul!
Dacă depopularea nu e oprită va veni sfârşitul.
Putem asista indiferenţi la aşa ceva?

-II-

Depopularea are trei cauze: pervertirea legilor, pervertirea moravurilor şi pervertirea conştiinţelor.
Legile sunt incomplete şi rele.
Ele nu opresc depopularea.

Ineficienţa legilor existente în materie de depopulare e un subiect greu de epuizat.
Trebuie totuşi încercată o abordare a lui pentru a arăta sursele răului.
Trebuie mai ales vorbit de doctrine şi de practici criminale care ne împing în neant.

-III-

Potrivit malthusianismului populaţia globului ar creşte în progresie geometrică, 1, 2, 4, 8, 16, etc., în timp ce mijloacele de existenţă ar creşte în progresie aritmetică, 1, 2, 3, 4, 5, etc..
De unde ar rezulta necesitatea reducerii populaţiei pentru a nu o condamna să moară de foame.
Pericolul de suprapopulare, invocat de Malthus, e fictiv.
Orice om onest şi raţional o poate constata.
Dacă malthusianismul ar fi doar o teorie vehiculată printre savanţi nu ar fi nimic.
El e însă propagat public, metodic şi activ.

Malthusianismul nu e singurul factor de depopulare.
Mai sunt şi numeroşii copii suprimaţi înainte de naştere.
Ei sunt o adevărată armată care ne-ar făcut mari servicii dacă s-ar fi aflat sub drapelul României.
Câţi sunt?
Cifrele înspăimântă.
Din 1990 până acum au fost avortaţi 23.000.000 de copii.
Avortul era un obicei în societăţile greacă şi romană.
Pe măsură ce ne eliberăm de disciplina Evangheliei recădem sub jugul mârşăviilor antice.
Îndepărtându-ne de Hristos ne îndreptăm spre decadenţă şi moarte.

-IV-

Legea ar trebui să sancţioneze tot ce lezează fiinţa naţională.
Impunitatea într-un astfel de caz e pentru viitorul nostru cel mai funest dintre pericole.
Cei care fac legile şi cei care le aplică au o mare responsabilitate.

Parlamentul şi justiţia par însă să se dezintereseze de valul de imoralitate care ne copleşeşte.
Din vârful scării administrative până jos se închid ochii la faptele cele mai scandaloase.
Pe măsură ce depravarea creşte, numărul sancţiunilor scade.
Nu se face aproape nimic pentru a combate distrugerea moralităţii.
Şi cum avem fetişismul autorităţii, tindem să considerăm acceptabile idei şi fapte pe care legile nu le condamnă.

-V-

Legile nu doar că nu opresc depopularea, ci chiar o favorizează.
Legea divorţului, în forma actuală, e un exemplu în acest sens.
De la simplificarea procedurilor de divorţ procesele între soţi s-au înmulţit şi depopularea s-a accentuat.

Surprinde?
O mare parte a Familiilor din prezent sunt sterile pentru că sunt întemeiate pe individualism.
Soţii se căsătoresc pentru ei, pentru plăcerea lor şi de copii nici nu vor să audă.
Simplificarea procedurilor de divorţ înlesneşte răspândirea individualismului şi prin aceasta dă o grea lovitură natalităţii.
Promotorii divorţului rapid au avut în vedere soţii şi au ignorat naşterea de copii.

Posibilitatea de a divorţa uşor, afectând Familia, duce la destrămarea societăţii.
Ea răspândeşte idea că în căsătorie nu contează decât plăcerea, că fecunditatea cuplurilor nu e importantă şi că se poate sacrifica datoria pasiunii.
Cu astfel de idei devenite principii o societate ajunge direct în sicriu.
Or dacă simplificarea formalităţilor de divorţ are urmări atât de grave ce poate rezulta din dezincriminarea homosexualităţii şi din preconizata legalizare a căsătoriilor dintre persoane de acelaşi sex?

-VI-

Se crede că tot ce e votat de un parlament e just, admirabil, perfect.
Fals!
Un lucru rău nu devine bun dacă apare într-o lege.

Legile omeneşti nu vor îmbunătăţi viaţa societăţii dacă nu se întemeiază pe Legea Divină.
Fără Dumnezeu orice legislaţie e o calamitate.
Principiile Legii Divine sunt: Familie trainică şi numeroasă, căsătorie între bărbat şi femeie.
Ele sunt indiscutabile.
Dar dacă aceste principii nu se regăsesc în legile noastre ele nu vor fi niciodată admise de toată lumea.

Având de ales între Legea Divină aspră care apără şi legea civilă care permite o vom prefera pe cea care ne stânjeneşte mai puţin.
Cunoscute fiind slăbiciunea, capacitatea de a se amăgi şi patimile bietei firi omeneşti nici nu ar putea fi altfel.
Adăugaţi la aceasta că legea civilă, chiar defectuoasă, păstrează o aparenţă de autoritate care impune şi care asigură adeziuni.

Predescu Virgil
_________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Vin Aug 02, 2013 7:56 am

DRAMA DEPOPULĂRII

Moravurile

-I-

Depopularea depinde îndeosebi de cauze sociale şi morale.
Legile rele ar avea mai puţine consecinţe dacă moralitatea noastră ar fi mai bună.

Vrem însă să facem avere cu orice preţ, să ne dăm mari şi să ne bucurăm până la exces de plăceri.
Cu astfel de năravuri în mod inevitabil natalitatea scade şi Rommânia se depopulează.

Continuarea depopularii face previzibile înjumătăţirea veniturilor noastre prin creşterea impozitelor şi pensionarea la şaptezeci şi cinci de ani.
Dacă se va ajunge aici a cui va fi vina?

-II-

Bogăţia e periculoasă pentru cine trăieşte imoral.
Efectele deplorabile ale banului nu sunt surprinzătoare.
Banul…
Ce nu facem pentru el?
Averea rău dobândită şi rău folosită e o tară a prezentului.

Banul poate avea efecte devastatoare asupra natalităţii.
Ţări foarte bogate sunt foarte puţin fecunde.
Totuşi nu bogăţia, prin ea însăşi, scade numărul naşterilor.
Bogăţia diminuează natalitatea doar în măsura în care se eliberează de constrângerile morale şi religioase.

-III-

Vanitatea e unul dintre cei mai mari duşmani ai natalităţii.
În loc să fim vrem să părem şi viaţa ni se pierde în zădărnicie şi risipă.
Cu şapte, opt copii am fi obligaţi să fim cumpătaţi, să le dăm băieţilor gustul muncii şi să obişnuim fetele să-şi ajute mama în gospodărie.
Cu alte cuvinte cu şapte, opt copii ar trebui să ne mulţumim cu puţin şi să ne ridicăm cu o nobilă independenţă deasupra prejudecăţilor, orgoliului şi prostescului amor propriu care-i aservesc pe atâţia.

Cu unul, doi copii e cu totul altceva: putem să-i îmbrăcăm cu haine scumpe, putem cheltui nebuneşte şi inutil, putem orbi publicul.
Procedând aşa facem imposibilă prezenţa altor copii în Familie.

Să constatăm totodată că dorinţa de a epata e unul din principalele obstacole în calea întemeierii unui cămin.
Perspectiva de a se căsători cu o fată cheltuitoare îi face pe mulţi să dea înapoi.
Când cheltuielile unei tinere pentru toalete şi cosmetice depăşesc cheltuielile pentru alimente, cel care vrea să se căsătorească se întreabă dacă le poate suporta.
Dacă nu ţine cont de modă va fi ridicol, dacă încearcă să ţină pasul cu ea va fi condamnat la o lipsă de bani eternă.
Ce să facă?
Pentru a evita această dublă piedică îşi ia gândul de la căsătorie.

-IV-

Alcoolul, drogurile produc rahitism, nebunie, criminalitate, sterlitate.
Doar o familie neviciată poate da naştere unor copii întregi la minte şi la trup.
Alcoolismul, toxicomania macină, degradează şi ucid de aceea trebuie combătute.
Ele nu produc sterilitate imediată, ci o pregătesc inevitabil pentru copii unor părinţi alcoolici sau toxicomani.
Ele nu afectează doar viaţa, ci şi naşterea.
Ele distrug încetul cu încetul Neamul şi în prezent şi în viitor, crescând astăzi mortalitatea şi diminuând mâine natalitatea.

-V-

O cauză mult mai activă de depopulare ca alcoolismul şi toxicomania e desfrâul.
Să privim tânărul vlăguit care trece prin faţa noastră cu ochi încercănaţi şi cu o paloare cadaverică pe chip!
E o floare care abia şi-a deschis corola şi care nu va da rod pentru că şi-a pierdut deja forţa vitală.
O vom vedea ofilindu-se şi scuturându-şi petalele pe pământul unde ar fi trebuit să crească înconjurată de vlăstarele forţei şi frumuseţii sale.
Desfrânaţii nu-şi distrug doar viaţa lor, ci şi pe cea a Neamului.
Îmbătrâniţi prematur puţini dintre ei se vor căsători şi vor avea copii.

Tinerii ar trebui să ştie că persoanele care-i împing spre viciu sunt vrăşmaşele vieţii şi Patriei.
Ceea ce aceste persoane vor să-i determine să facă e de fapt un act de trădare.
Sângele pe care tinerii antrenaţi pe panta viciului îl vor irosi e şi sângele Patriei.

Tineretul e viitorul Neamului.
Or un tineret fără moravuri sănătoase ajunge adesea la maturitate epuizat şi steril.
Arta de a păzi viaţa şi de a o transmite nu e decât arta înţelepciunii.
În zadar vom înmulţi măsurile igienice sau medicale.
Virtutea e cea care trebuie pusă la loc de cinste.
Acesta e secretul vieţii, secretul vitalităţii, secretul fecundităţii şi perenităţii unui Neam.

-VI-

Vigoarea unui popor scade odată cu moralitatea sa.
Viciul distruge viaţa.
Pervertirea moravurilor cauzează depopulare.
Ora drogurilor, ora alcoolului, ora filmelor pornografice ş.a.m.d. ar trebui să dispară din programul nostru.

Predescu Virgil
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Sam Aug 10, 2013 8:29 am

DRAMA DEPOPULĂRII

Conştiinţele

-I-

Se caută explicaţii amăgitoare pentru scăderea natalităţii: mortalitate infantilă ridicată, igienă defectuasă ş.a.m.d..

În majoritatea cazurilor o Familie cu un copil poate avea şi alţi copii.
Dacă nu-i are înseamnă că nu vrea să-i aibă.

Răul nefast al Familiei contemporane vine din voinţă, din suflete, din conştiinţele pervertite de o falsă concepţie de viaţă şi din lipsa de credinţă în Dumnezeu.

-II-

Alegerea ne aparţine.
Am fost creaţi ca fiinţe libere.
Putem admite că viaţa prezentă ne-a fost dată de Dumnezeu pentru a ne pregăti pentru o viaţă viitoare sau putem considera că viaţa e o scurtă perioadă de plăceri fără control care nu duce nicăieri.
În prima concepţie viaţa e socotită ca o datorie nobilă plină de eforturi stăruitoare urmată de sancţiuni pe lumea cealaltă.
În a doua concepţie viaţa e privită ca o petrecere în timpul căreia urmărim doar plăcerea şi de rest ne dezinteresăm.
În primul caz acceptăm obligaţii care pot merge până la jertfirea de sine.
În cel de al doilea caz împingem egoismul până la respingerea tuturor exigenţelor Religiei, Familiei şi Patriei.

Există aşadar două moduri diferite de a vedea viaţa: cel just, creştin, al datoriei şi cel fals, hedonist, al plăcerii.
Creştinismul consideră că omul nu poate exista decât dacă îşi struneşte pasiunile şi acceptă îndatoririle pe care le implică o Familie numeroasă.
Hedonismul consideră că scopul vieţii e plăcerea şi refuzarea oricăror îndatoriri.

-III-

Căutarea plăcerii cu orice preţ e extrem de vătămătoare.
Popoarele decad repede şi dispar când nu se preocupă decât de propriile patimi.
Urmând calea plăcerilor grosolane sau rafinate civilizaţia precreştină a dispărut.
Civilizaţia creştină s-a născut din sângele lui Hristos şi a crescut din sângele martirilor.
Lecţia creştinismului e că nu se poate realiza nimic trainic fără cumpătare şi fără sacrificiu.

Familia e supusă aceloraşi legi ca Popoarele.
Creşte şi prosperă prin efort, se anemiază şi dispare prin moliciune.
Când părinţii creştini consideră că e firesc să aibă mulţi copii, ei nu se mai tem de griji şi de munca impusă de o Familie numeroasă.
Gândul că fac o lucrare inspirată de Dumnezeu şi că asigură măreţia Patriei le dă un sentiment de bucurie austeră.

-IV-

Sunt numeroşi cei rătăciţi şi pervertiţi de ideile false despre viaţă şi căsătorie.
Ni se spune: „Sunt două lucruri în căsătorie: plăcerea şi munca. Luaţi plăcerea şi renunţaţi la muncă!
E greu să creşti droaie de odrasle cu un salariu mic sau chiar mediu.
Unul, cel mult doi urmaşi sunt de ajuns.
Comportându-vă astfel o faceţi în interesul vostru şi al copiilor voştri.
Vă veţi îndepărta în acest mod şi voi şi ei de sărăcie.”
Această filozofie abjectă e propagată prin toate mijloacele de informare şi metehnele noastre ne fac s-o admitem.

Să ascultăm nişte tinere vorbind!
Cu o frumoasă dezinvoltură ele declară dinainte că vor restrânge cu grijă numărul naşterilor şi fără să bănuie enormitatea afirmaţiilor lor, repetă ideile nesănătoase puse în circulaţie în detrimentul Familiei numeroase.
Visul lor e de a se căsători pentru plăcere şi nu pentru a da copii lui Dumnezeu şi cetăţeni României.

Să-i ascultăm şi pe cei care s-au căsătorit deja!
Ei suţin că au restrâns numărul naşterilor de teama sărăciei deşi vigoarea, sănătatea şi o viaţă cumpătată le-ar permite aproape la toţi să aibă o Familie mai numeroasă.
Pentru a evita grijile paternităţii orice argument e bun.

De ce, în plină tinereţe, să renunţi la plăcere, la independenţă şi să-ţi impui îndatoririle şi grijile care îi copleşesc pe părinţii cu mulţi copii?
Cum să creşti copii, cum să-i aşezi la casa lor, cum să-i asiguri fiecăruia o situaţie onorabilă cu salarii aşa mici?
Cine îţi poate contesta dreptul de a face ce vrei cu corpul şi cu viaţa ta?
Prin astfel de raţionamente ticăloase se încearcă să se dea o justificare sustragerii de la îndeplinirea îndatoririlor familiale.
Dacă le acceptăm vom ajunge direct în neant.

-V-

Biserica are o doctrină bună despre viaţă şi Familie.
Ea ne învaţă că viaţa e o nobilă datorie impusă, controlată şi sancţionată de Dumnezeu, că obiectivul principal al căsătoriei e naşterea de copii şi că nu ne e permis să deturnăm actele care propagă viaţa de la consecinţele lor fireşti.
În acest domeniu Biserica e de o intransigenţă inexorabilă şi ortodocşii au obligaţia de a se pătrunde de învăţătura ei, de a o pune în practică şi de a o răspândi în jurul lor.
Cine atacă Biserica vrea în mod evident să ne impună moravuri care ne pot pierde.

-VI-

Destui ortodocşi îşi limitează numărul copiilor din lipsa unei credinţe profunde.
Credinţa profundă, vitală mişcă sufletele şi voinţele.
Ea pătrunde în străfundul conştiinţelor, le smulge din ele însele şi le supune Legii lui Dumnezeu.
Ea face oamenii surse de viaţă prin transformarea lor în credincioşi şi sfinţi.
Cu o credinţă adevărată rădăcina Familiei e sănătoasă şi tulpina se umple spontan de ramuri verzi.

Credinţa formală e doar o evlavie pur exterioară, un sentiment ineficient, o convenţie care determină atitudinile, nu gândurile şi faptele.
Unele Familii, în aparenţă creştine, nu admit spiritul sacrificiului, necesitatea luptei morale, ura pentru păcat şi exigenţele mântuirii sufletului.
Victime ale unei iluzii deplorabile ele nu fac din creştinism un mod de viaţă.
Evanghelia nu mai însufleţeşte sufletele fără vigoare şi căminele fără copii ale unor asemenea Familii.

-VII-

Depopularea îşi are sursa principală în conştiinţele rătăcite şi pervertite de o falsă concepţie despre viaţă şi uneori chiar de un fals mod de a înţelege Religia.
Trebuie deci readuse conştiinţele la eternele principii care au ca misiune de a-l împiedica pe om să se autodistrugă.
Trebuie creată o nouă stare de spirit.
Avem de făcut fără întârziere un mare efort de educare şi de reformare morală.

Cum e conştiinţa sa aşa e şi omul.
În cosecinţă avem nevoie de lumină, de instruire, de formare corectă.
Lumina şi forţa le putem găsi în creştinism de aceea pentru a ne redresa trebuie să rămânem creştini.
Depopularea nu e o dramă oarecare, ci o dramă teribilă fără încetare sporită de setea de plăceri, de egoismul brutal, de idei preconcepute, adesea chiar de legislaţie şi
n-o vom putea învinge fără credinţă în Dumnezeu şi fără Biserică.

Predescu Virgil
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Mar Sept 24, 2013 1:13 am

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 2 Images?q=tbn:ANd9GcS5VSF3To5jLLRNs3n7piWycuL9pZ2k244hy51E2YmtHKjPJjsJ

ÎNGHEŢATA "CIANUROL"
Mmm... delicios!
(Produs R.M.G.C. garantat de Guvern)

Tomi Vin Sept 27, 2013 12:37 am

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Voinţa

-I-

Fă-ţi datoria!
Aceasta e porunca morală care ar trebui să ne domine comportamentul.
Pentru a ne putea conforma ei avem nevoie de voinţă şi de forţă.
Iată ce e important!

De aceea trebuie să ne străduim înainte de toate să fim stăpâni pe noi înşine.
Trebuie să avem asupra corpului nostru, asupra minţii noastre, asupra sufletului nostru şi asupra faptelor noastre un control deplin.

-II-

Cum să devenim stăpâni pe noi înşine?
Cum să rezistăm pornirilor iraţionale, imboldurilor, ispitelor care ne asaltează?
Cum să ne învingem tendinţa la lene, la delăsare a firii noastre?
Prin formare şi prin voinţă.

Omul slab, pasiv, fără voinţă e jucăria frământărilor celor mai efemere şi celor mai puţin raţionale ale sufletului.
Aşa sunt toţi cei stăpâniţi de patimi.
Mulţi avem de dat prin urmare o luptă grea.
Cel cu voinţă puternică, obişnuit să se stăpânească, va obţine în această luptă o victorie imediată şi uşoară.
Cu timpul el instaurează în sine autoritatea incontestabilă a raţiunii, a înţelepciunii.

Seneca spunea: „Dacă vrei să domini lumea, lasă-te dominat de raţiune.”
Ce a spus Seneca se poate traduce pentru românul din secolul douzeci şi unu prin: „Vei fi puternic şi respectat doar dacă eşti pe deplin stăpân pe tine, doar dacă raţiunea îţi dictează faptele.”
Prima condiţie pentru a ne ridica e deci chiar aceea care ne permite să fim oameni buni şi fericiţi.
Merită să facem efortul de a sacrifica multe plăceri de ordin inferior pentru a dobândi stăpânirea de sine, adică de a ne supune prin voinţă raţiunii.

-III-

Voinţa e o calitate esenţială a omului.
Singura ei rivală, ca importanţă, e inteligenţa.
O voinţă energică, constantă poate orice.

Omul care are voinţă e cu adevărat liber.
El e stăpânul său, al judecăţilor sale şi al faptelor sale.
El se supune întru totul raţiunii sale.
El se conduce după regulile pe care înţelepciunea i le-a impus.

Printr-o voinţă fermă biruim patimile cu tot ce au ele rău, excesiv sau periculos nelăsând loc în noi decât pasiunilor nobile şi generoase.
E nevoie de o voinţă de fier pentru a fi oameni buni, pentru a fi cu adevărat virtuoşi.
Cu o astfel de voinţă putem atinge perfecţiunea oricare ne-ar fi defectele sau temperamentul.

-IV-

În viaţa de zi cu zi e bine să avem un set de reguli fixe de comportament ca să ne fie de ajuns un simplu act de voinţă pentru a lua o htărâre.
Ştim, de exemplu, ce înseamnă sobrietatea şi ne-am făcut o regulă din a evita excesele la masă, băutura sau fumatul.
Sunt numeroase provocările şi ispitele care ne pot abate de la htărârile luate.
Printr-un efort de voinţă trebuie să le îndepărtăm.
Exercitarea zilnică a voinţei în aceste lucruri mărunte ne va pregăti să acţionăm când lucruri mai importante vor fi în joc.

În treburile personale şi în cele publice binele nu se obţine decât prin voinţă.
Voinţa e condiţia primordială fără de care succesul nu e posibil.
Voinţa produce efecte bune în toate.
Nimeni nu poate sta în calea succesului şi fericirii persoanelor sau Popoarelor care au dobândit puterea de a voi.

-V-

Omul fără voinţă, chiar dotat cu o mare inteligenţă, nu are decât o influenţă mică asupra propriilor condiţii de trai.
El trece prin viaţă ca o navă fără cârmă pe o mare agitată.
Vântul şi curenţii îl poartă de colo colo până când valurile îl înghit.
Oamenii inerţi, lipsiţi de vlagă şi fără nici un fel de voinţă sunt din fericire excepţii.
Excepţii sunt şi oamenii cu voinţă tare, căliţi pentru decizie şi pentru acţiune.

-VI-

Ce poate o voinţă puternică o arată istoria.
Toţi marii oameni politici, toţi marii comandanţi au fost firi voluntare, tenace.
Napoleon a fost înfrânt când s-a confruntat la Waterloo cu voinţa neclintită a lui Blucher şi Wellington.
O voinţă mai puţin puternică la unul dintre aceşti doi mari soldaţi şi armata franceză ar fi învins.
Nu e o ipoteză e un fapt evident.
Careurile infanteriei engleze, zdruncinate de atacuri repetate, s-ar fi risipit dacă voinţa „Ducelui de fier” nu le-ar fi ţinut unite.
Blucher, mereu bătut de Napoleon, pus pe fugă de cavaleria franceză la Ligny, nu renunţă la luptă, crede în victorie şi când aude tunurile de la Waterloo porneşte fără ezitare într-acolo.
Geniul a trebuit să se plece în faţa acestei duble tenacităţi.

Caracterul

-I-

Când voinţa călăuzită de raţiune se manifestă continuu, când e activă, prezentă în om ea devine caracter.
Un om de caracter e un om hotărât, ferm, curajos.
Un astfel de om e tot ce poate fi mai bun şi mai folositor în societate.
Ce am spus despre efectele fericite ale voinţei e adevărat şi despre caracter.
Caracterul e importantant atât pentru a face bine, pentru a deveni virtuos, cât şi pentru a reuşi în viaţă.
Prin caracter ne formăm moral şi intelectual şi ne construim existenţa.
Omul de caracter creşte, devine mai bun, se perfecţionează.

-II-

Între cele două căi care ni se deschid în faţă, calea binelui şi calea răului, există o diferenţă.
Calea răului e uşoară, e pe o pantă care atrage, e de ajuns să ne descurajăm pentru a aluneca rapid în abis.
Calea binelui e mai grea.
Pentru a o parcurge e nevoie de un efort susţinut, de o voinţă perseverentă, într-un cuvânt e nevoie de caracter.
Efortul de a deveni mai buni, combaterea defectelor şi viciilor noastre, a înclinaţiilor de care e cazul să ne ferim, a patimilor pe care trebuie să le stăpânim e o lucrare zilnică niciodată terminată.
Acesta e binele pe care ni-l facem nouă înşine.

Mai e un bine la fel de folositor, binele pe care îl facem celorlalţi prin sfat, prin exemplu, prin vorbă şi prin faptă.
Omul cu caracter ferm nu renunţă niciodată la această sarcină nobilă şi frumoasă.
El o îndeplineşte conştiincios, metodic, condus de raţiune şi sub presiunea voinţei sale.
El consideră, ca împăratul filozof, că ziua în care nu a fost folositor aparoapelui e o zi pierdută.

-III-

În lupta pentru existenţă omul cu voinţă energică reuşeşte mai bine decât oricare altul.
El e înarmat pentru a lucra în folosul său şi al semenilor săi.
Caracterul contribuie mai mult la realizarea fericirii decât inteligenţa sau averea.
Cine vrea să reuşească în viaţă trebuie să-şi dorească un caracter puternic, restul va veni de la sine.
Caracterul se dobândeşte prin cultivarea voinţei, curajului şi a virtuţior virile.
Cu cât vom avea mai mulţi oameni de caracter cu atât va fi mai bine pentru Ţară.

României nu-i lipsesc oamenii de caracter.
Să avem totuşi grijă!
În viaţa publică oamenii de caracter nu sunt priviţi cu ochi buni.
Inteligenţele şi talentele, treacă-meargă, sunt suportate un timp.
Oamenii de caracter sunt însă daţi la o parte.
Inutil de insistat asupra pericolelor pe care astfel de năravuri politice le generează.

-IV-

Există în român o voinţă fermă, o energie extraordinară, un resort puternic care prin lipsă de grijă şi de cultivare rămân nefolosite şi inerte.
Omului cel mai bine dotat fizic i se atrofiază muşchii, îi slăbeşte corpul dacă nu face mişcare sau dacă nu munceşte.
La fel se întâmplă şi cu însuşirile morale.

Cultivarea însuşirilor morale trebuie să fie principala noastră grijă.
Pentru a obţine rezultate, pentru a avea voinţă, trebuie să ne consacrăm acestei activităţi cu hotărâre şi cu statornicie.
Trebuie să ne exersăm voinţa fără încetare, fără odihnă, s-o folosim pentru propria noastră perfecţionare şi totodată în întreaga noastră existenţă.
Ţelul e de a face din noi oameni de caracter, stăpâni pe ei, capabili să-şi făurească propria fericire şi să-şi slujească Ţara.

Dordea Cosmin
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX!

Tomi Sam Oct 05, 2013 8:10 am

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Datoria

-I-

Voinţa e un instrument necesar, de primă importanţă, care înseamnă ceva doar prin ce realizeză.
Ce poate realiza voinţa?
Binele, adică ce trebuie făcut, datoria.

Să-ţi faci datoria…
Poate fi ceva mai frumos, mai nobil?
Expresia sună grav.
O simţi plină de curaj şi de sacrificiu.
Nu poţi s-o explici, s-o comentezi fără s-o faci să-şi piardă ceva din aura de eroism calm.

-II-

Definirea datoriei e dificilă.
Avem sentimentul datoriei în noi şi ne-ar fi greu să-l descriem.
Să spunem ca la şcoală că datoria e „ceea ce ne obligă legea şi conştiinţa să facem” sau că e un „îndemn categoric al raţiunii, un principiu de acţiune bazat pe legea morală” însemnă să nu adăugăm nimic la ceea ce cuvântul „datorie” exprimă singur clar şi puternic.

Ideea de datorie e înnăscută în om.
E la fel de firească, la fel de ancorată în el ca sentimentul iubirii.
Omul bun, omul de caracter e gata întotdeauna să-şi facă datoria.

-III-

Se spune că în multe situaţii e mai uşor să-ţi faci datoria decât s-o cunoşti.
Aceasta e adesea adevărat.
Trebuie deci să învăţăm să ne descoperim datoria.
Datoria ne e dictată în parte de legi, în parte de raţiune şi de conştiinţă.
Îndatoririle pe care legea le impune sunt îndatoriri elementare, esenţiale, acelea a căror îndeplinire e necesară existenţei societăţii.

Să nu ucizi! Să nu furi!
Copil, cinsteşte-i şi respectă-i pe tatăl şi pe mama ta!
Soţ, fii credincios soţiei şi ajut-o!
Tată, hrăneşte-ţi, întreţine-ţi şi educă-ţi copii!
Astfel sună regulile de comportament pe care le găsim în legi.
Să ne conformăm lor înseamnă să dăm dovadă de onestitate.

Morala impune îndatoriri mai numeroase, mai înalte care nu se află în legi.
Ele nu sunt scrise, codificate ca obligaţiile legale şi nici nu au cum să fie.
Totuşi se pot formula multe reguli morale.
Există un cod al datoriei limpede, precis ale cărui precepte trebuie să le avem mereu prezente în minte pentru a ne călăuzi comportamentul fără ezitări, fără prea multe deliberări cu noi înşine.
În cazurile excepţionale, care cer o analiză raţională atentă şi un examen de conştiinţă, e bine să ne conformăm regulilor general admise dinainte şi imuabil păstrate.
Aceste reguli au reieşit din examinarea îndatoririlor specifice omului, s-au verificat în timp şi sunt baza morală a vieţii.
Ele trebuie să fie comune unui întreg Popor dacă acesta vrea să joace un rol în istorie şi să aibă un destin demn.

-IV-

Piedicile în calea îndeplinirii datoriei sunt în principal interesul personal împins până la egoism, sentimentele, pasiunile, lenea şi laşitatea.

Interesul e duşmanul cel mai periculos al datoriei.
Trebuie să evităm ca el să ne determine hotărârile.
Asta nu înseamnă că interesul trebuie interzis ca mobil al faptelor noastre.
Ar fi absurd şi imposibil.
E firesc, e legitim să ne preocupăm de interesul nostru.
E o nevoie, e o necesitate.
Dar urmărirea exclusivă a interesului propriu nu poate deveni o regulă.
Morala interesului e periculoasă pentru Naţiunile care o acceptă.
Binele nu poate exista fără o morală a datoriei.

Interesul trebuie subordonat datoriei.
Nu poţi lucra cu folos pentru tine când nu te gândeşti decât la persoana ta.
Nu vei fi mai fericit neglijându-ţi datoria sau sustrăgându-te ei.
Omul înţelept, virtuos nu se lasă dominat de egoism.
El îşi face datoria fără ezitare.

Sentimentele şi pasiunele trebuie să fie şi ele subordonate datoriei.
Sentimentele, chiar cele mai generoase, nu pot fi îndrumătoare sigure, ele trebuie controlate de raţiune.
Pasiunea trebuie de asemenea controlată de raţiune.
Această mişcare a sufletului, adesea violentă şi iraţională, se poate opune obligaţiilor noastre morale.

Omul de caracter e stăpânul pasiunilor sale.
Omul slab e jucăria lor.
Acesta renunţă la datorie pentru pasiune şi ajunge astfel la degradare morală şi la catastrofă materială.
Să luăm două cazuri ca exemplu.
Cercetaţi ce i-a îndemnat la infamie pe bărbatul care şi-a părăsit Familia ca să trăiască cu vreo femeie uşuratică sau pe politicianul care şi-a trădat Ţara.
Veţi descoperi cu siguranţă că ambii s-au lăsat pradă unor pasiuni josnice uitând de înţelepciune, de prudenţă sau de datorie.

Acela care nu-şi face datoria cedând pasiunii îşi primeşte pedeapsa într-un fel sau altul.
Dar nu din cauza pedepsei sigure, inevitabile, trebuie să avem un altfel de comportament.
Trebuie să ne facem datoria pentru că doar aşa ne va fi bine cu adevărat.
Niciun argument nu e egal sau superior acestuia.
Trebuie să ne facem datoria în ciuda intereselor, în ciuda sentimentelor, în ciuda pasiunii.
Trebuie să ne facem datoria chiar dacă aceasta cere mult efort şi mult curaj.

Lenea, laşitatea nu sunt obstacole de neglijat în calea îndeplinirii datoriei.
Să-ţi faci datoria, o datorie pozitivă, cere de cele mai multe ori acţiune, activitate, riscuri.
Efortul pentru îndeplinirea datorei îi deranjează pe apatici şi pe fricoşi.
De ce să te oboseşti acţionând când poţi să te odihneşti?
De ce să rişti?
Să faci sau să nu faci?
Să nu faci nimic e atât de uşor şi de plăcut!
Dacă voinţa nu luptă, nu se impune, lenea, laşitatea înving, datoria sucombă.

Omul de caracter nu cunoaşte lenea, sau frica.
El ar roşi dacă nu şi-ar face datoria chiar şi în cele mai mărunte lucruri.
Un act de laşitate din partea lui ar fi de neconceput.
Laşitatea înjoseşte.
Şi totuşi laşitatea se întâlneşte destul de des.
Poate că din cauza laşităţii nu ne facem de cele mai multe ori datoria.
Dacă îndeplinirea datoriei presupune în unele cazuri pericole, acesta nu e un motiv pentru a da înapoi, dimpotrivă.
Tebuie să ne facem datoria hotărât, curajos, oricare ar însemna asta pentru noi.
Pericolele dau nobleţe faptelor noastre.

-V-

Legea datoriei e imperioasă.
Trebuie să ne supunem ei indiferent de consecinţe.
„Să ne facem datoria şi zeii ne vor ajuta”, spuneau spartanii.
Da, să ne facem datoria mereu, orice ar fi!
E o obligaţie morală ineluctabilă dacă ne dorim binele ca persoane şi ca Popor.
Orice s-ar spune cel care se achită de îndatoririle sale primeşte de la viaţă mai mult decât pot pretinde alţii.
Dumnezeu face întotdeauna dreptate.

Datoria pe care raţiunea o dictează şi pe care voinţa o pune în practică dă linişte conştiinţei.
E ceva sufletesc neatins de influenţe extrioare.
În practică datoria se umanizează, se diversifică, se pliază în funcţie de feluritele condiţii ale existenţei noastre dând naştere îndatoririlor.
Îndatoririle se împart şi se subîmpart într-o infinitate de obligaţii după diversele manifestări ale vieţii personale sau ale vieţii publice.
Această dualitate a existenţei noastre indică două feluri de îndatoriri, îndatoririle omului şi îndatoririle cetăţeanului.

-VI-

Îndatoririle omului privit ca persoană sunt obligaţii pe care le are faţă de el însuşi, faţă de Familie şi faţă de ceilalţi oameni.
Adesea aceste trei categorii de îndatoriri se îmbină şi se amestecă şi doar nevoia de a le explica obligă la diferenţierea lor constantă şi la analiza lor separată.
De altfel trebuie să ne îndeplinim aproape întotdeauna îndatoririle în acelaşi timp.
Când ele nu se contracarează, nu se stânjenesc unele pe altele, e uşor.
Dar de câte ori nu suntem confruntaţi cu obligaţii contradictorii, cu îndatoriri opuse!

Dacă ne-am putea ierarhiza îndatoririle ne-ar fi mai uşor să luăm decizii când raţiunea şi conştiinţa ezită.
Nimeni nu a reuşit până acum să impună o ordine, o subordonare a îndatoririlor.
Sunt prea multe elememte umane care nu pot fi clasificate şi calculate.
Totuşi bunul simţ, logica şi inima ne arată care ne sunt principalele îndatoriri.

Datoria faţă de Patrie, care e întotdeuna prima, le pune în anumite situaţii în umbră pe toate celelalte.
Îndatoririle faţă de Familie însele, dintre cele mai sfinte şi dintre cele mai dragi, sunt eclipsate când Patria e în pericol.
În astfel de momente tragice datoria e unică, obligatorie.
România agresată, ameninţată în fiinţa sa, în libertatea sa, e în drept să ceară copiilor ei întreaga lor energie, sângele lor, gândurile lor chiar.
Nimic nu mai contează atunci în afară de ea.
Salvarea ei devine principala prioritate.
Apărarea Patriei e legea supremă.

-VII-

În timpuri normale conflictele dintre obligaţiile noastre morale sunt dese şi nu există o regulă pentru evitarea lor.
Putem spune doar că îndatoririle noastre faţă de cei care ne sunt cei mai apropiaţi sunt în general cele mai presante, cele care trec înaintea altora.
Datorăm membrilor Familiei noastre, conaţionalilor noştri mai mult decât oricui altcuiva.

Ceea ce-i trebuie unei Naţiuni sunt oameni raţionali, hotărâţi, curajoşi, care trec prin viaţă cu capul sus, mândru, avându-şi datoria drept călăuză.
Prietene, pregăteşte-te să fii omul de care România are atâta nevoie!
Fă-ţi datoria!

Dordea Cosmin
____________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Vin Oct 11, 2013 8:29 am

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Curajul

-I-

Îndeplinirea datoriei întâmpină în unele împrejurări dificultăţi, rezistenţe pe care nu le putem depăși fără curaj.
Curajul e o virtute.
În timpuri îndepărtate el era mai apreciat ca azi.
Dacă-l aveai aveai un bun renume şi nimic altceva nu mai conta.

„Bărbaţi viteji şi femei caste” se spunea pentru a caracteriza marile familii ale căror nume nu erau pătate de metehne omenești.
Ar fi prea mult să credem că atunci curajul înlocuia totul.
Ar fi absurd să credem că azi el e lipsit de importanţă.
Curajul e încă o virtute necesară.

-II-

Fără curaj omul raţional şi dârz nu reușește.
El rămâne neputincios în treburi importante chiar în momente grave şi decisive.
Nu toţi ne naştem curajoşi, se va spune, ţine de temperament.
E adevărat şi mulţi oameni au curaj în mod natural.
Dar toţi, fără deosebire, putem deveni curajoşi.
Curajul se dobândeşte la fel ca înţelepciunea şi voinţa.

Pe câmpul de luptă cei care se vor bate cu cea mai mare îndrăzneală sunt cei care iniţial erau foarte speriaţi.
Turenne mărturisea că era mereu cuprins de spaimă la începutul unei lupte chiar după douăzeci de ani de războaie.
Cu un amestec de mânie şi de ironie, marele soldat îşi făcea curaj astfel: „Tremură, trup, nici nu ştii unde vreau să te duc!”

-III-

Adevăratul curaj rezultă din voinţa omului stăpân pe sine având sentimentul datoriei împins până la sacrificiu.
Obişnuinţa de a avea curaj stimulează cutezanța.
Să faci o primă faptă curajoasă, când pericolul e mare, uşurează după aceea manifestările de curaj când se iveşte ocazia.
Cei care înfruntă violenţa mării şi furtuna ca să ajute o navă în pericol îşi vor repeta isprava liniştiţi şi cu curaj.
Soldatul, care tremură din toate mădularele în prima luptă, va intra apoi în foc şi va privi prăpădul din jurul lui fără să se tulbure şi fără să tresară.

Ne putem exersa curajul în viaţa de toate zilele.
Obişnuinţa pe care o vom căpăta în lucruri mărunte ne va uşura efortul de a fi curajoşi în cele mari, de a merge, dacă trebuie, în întâmpinarea pericolului, a suferinţei.
Datoria ne inspiră curajul.
Răsplata, părerea celorlalţi, nu ar trebui să ne influenţeze acţiunile.
Să cauţi răsplată, renume pentru o faptă bună în locul satisfacţiei date de datoria împlinită înseamnă să renunţi la merit.

-IV-

Se spune despre un om harnic, care nu-şi pierde timpul, care nu-şi cruţă puterile, că e curajos.
Genul de curaj de care dă dovadă e curaj adevărat, curaj fără calificativ.
Curajul care însuflețește soldatul în luptă.
Curajul care-l face pe omul inimos să înfrunte greutăţile, obstacolele, pericolele.
Curajul care ne determină să acceptăm fără ezitare, fără să ne lăsăm copleşiţi, toate greutăţile vieţii, tot ce datoria ne impune, tot ce un sentiment generos ne face să suportăm fără să avem vreo obligaţie morală.

Laşitatea e şi ea tot una, nu are nuanțe.
Din laşitate fugim de muncă, de oboseala provocată de ea, sau dăm înapoi în faţa duşmanului în luptă.
Laşitatea ne face să refuzăm îndatoririle obositoare sau periculoase şi responsabilităţile unei Familiei numeroase.

Laşitatea e josnică şi prostească.
Laşul nu-şi asigură nici siguranţa, nici traiul.
Ambele se câştigă prin efort, prin curaj.
Soldatul care fuge din luptă de frică are mai multe şanse de a fi ucis decât soldatul care rezistă duşmanului rămânând la post.
Omul care nu are curaj în muncă se îndreaptă spre mizerie.

-V-

În afara curajului fizic şi moral, există un curaj aparte numit curaj civic.
E acela al omului trăind în societate, al cetăţeanului.
Cetăţeanul curajos rezistă modelor, tendinţelor sau politicilor imorale şi-şi urmează calea pe care-l îndrumă raţiunea şi conştiinţa sa.
El îşi asumă, indiferent de risc, deplina responsabilitate a hotărârilor şi faptelor sale ştiind că îşi face datoria.
Când vântul rătăcirii suflă peste toate capetele şi există riscul de a-i ceda, cetăţeanul curajos rămâne el însuşi şi-şi urmează neabătut calea pe care şi-a trasat-o.
El iubeşte virtutea şi urăşte viciul chiar când viciul e atotputernic şi virtutea batjocorită fără milă.
El îşi pune în armonie purtarea cu ideile în care crede.
Fapta la el e în acord cu cuvântul, cuvântul e în acord cu gândul.
Curajul civic e cel mai greu de practicat şi cel mai rar.
Omul îndrumat de raţiune, animat de voinţă, va avea curaj civic în mod firesc.
El va fi curajos în sensul deplin al cuvântului.

-VI-

După cum spuneam, curajul e unul, nu are nuanţe.
Aceasta se verifică clipă de clipă la indivizi.
Dar unitatea curajului o întâlnim şi la Popoare.
Există Popoare active şi curajoase, există şi Popoare lipsite de vlagă, inerte şi laşe.
Există de asemenea Popoare care au trecut din prima categorie în a doua.
Coruperea ideilor şi moravurilor, degradând indivizii, degenerează Popoarele, zdrobeşte în ele energia, resortul, calităţile virile, viaţa.
Dar un Popor îşi poate veni în fire, se poate ridica şi redeveni ce a fost.
Istoria oferă exemple în acest sens.
Această îndreptare a Popoarelor nu e prin urmare imposibilă.
Cine îşi vede ameninţat Poporul de imoralitate, lipsă de voinţă şi de curaj nu trebuie să-şi piardă speranţa.

-VII-

Popoarele, aşa cum sunt acum, se află pe diverse trepte ale scării virtuţilor umane.
Unele sus în plină dezvoltare a tot ce face omul mare şi frumos, altele jos la limita abjecţiei imaginabile.
Primele sunt Popoare caracterizate prin curaj, mândrie şi dorinţă de independenţă.
Ultimele sunt Popoare caracterizate prin apatie, prin imoralitate şi prin lipsă de aspiraţii.
La primele oamenii sunt viteji pe câmpurile de luptă, viteji la locurile lor de muncă, viteji în lupta cu greutăţile presupuse de creşterea unui număr mare de copii.

Un om harnic, un tată bun e şi un soldat bun.
Omul curajos e curajos în toate.
La fel şi Popoarele.
Cele care au curaj în muncă şi în viaţă, au curaj în luptă şi datorită curajului îşi împlinesc destinul.
Ele sunt victorioase atât în munca lor cât şi în război.

-VIII-

Conchide tu, prietene!
Sunt sigur că vei vrea să devii curajos pentru ca România să fie puternică.

Dordea Cosmin
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Vin Oct 18, 2013 3:36 am

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Munca

-I-

Să gândeşti şi să vrei nu înseamnă nimic dacă nu acţionezi.
Acţiunea presupune crearea de bunuri şi valori şi implicare responsabilă în viaţa societăţii, adică muncă.
Munca e necesară echilibrului moral şi fizic al omului.
Ea e chiar condiţia existenţei lui
Ea e, de asemenea, condiţia existenţei societăţii.
Viaţa face din muncă o obligaţie materială.
Legea morală face din muncă o datorie.
Omul activ e folositor lui însuşi, semenilor lui şi Ţării lui.

România are nevoie acum mai mult ca niciodată de oameni activi.
Neamul nostru a acţionat în trecut la fel de înţelept, la fel de energic şi la fel de bine ca oricare altul.
Stau dovadă două mii de ani de muncă, de luptă şi de glorie.
E important să ne regăsim dorinţa şi voința de a acţiona.
E în joc soarta Ţării.

Devenind oameni activi ne vom putea sluji Ţara şi pe noi înşine.
Doar prin acţiune continuă, hotărâtă putem avea succes, putem să ne jucăm cu folos rolul ca Popor pe scena lumii.
Pentru a ne ridica, pentru a fi din nou ce-am fost, trebuie să acționăm neobosit fără să ne descurajăm vreodată.

-II-

Acţiunea întreţine şi dezvoltă în noi forţele corpului şi sufletului, ne asigură sănătatea fizică şi morală.
Acţiunea e mișcare, activitate, viaţă.
Apatia e stagnare, moarte.
Acţiunea în toate formele ei intelectuală, morală, fizică e manifestarea a ceea ce se numeşte viaţă intensă, singura potrivită sufletelor mari, singura care merită trăită.

Cine se simte predispus la inactivitate, la moliciune trebuie să combată această tendinţă altfel ea se va transforma într-o meteahnă care-l va împiedica să-şi îndeplinească îndatoririle.
Putem deveni activi prin antrenament la fel cum ne formăm caracterul exersându-ne voinţa.

-III-

Nimic nu se poate obţine fără efort susţinut.
Să fim activi, să devenim oameni de acţiune!
Să fim harnici, să ne facem bine munca!
Munca e efortul rodnic şi metodic, care creează, care transformă, care produce.

Munca e prima şi veşnica lege umană, care se impune în egală măsură tuturor.
Ea înalţă omul şi-l înnobilează.
Ea e o necesitate pentru marea majoritate.
Ea e o datorie pentru toţi.

Munca a fost întotdeauna condiţia existenţei omului şi instrumentul progreselor lui.
Prin muncă, inteligenţă şi curaj omul a supus natura.
Civilizaţia e rezultatul muncii umane.

-IV-

Munca asigură celui care o face o independenţă, o demnitate a vieţii pe care leneşul nu le poate pretinde.
Ea e o necesitate absolută pentru omul sărac.
Ea e totodată o obligaţie materială şi o datorie socială.

Datoria de a munci o are şi cel bogat, care profită de bunuri pe care alţii le-au dobândit şi i le-au lăsat moştenire.
El trebuie să-şi îndeplinească această îndatorire la fel ca săracul.
La ce-i foloseşte Ţării un om care nu munceşte, care nu produce nimic?
Câtă demnitate poate avea un asemenea de om, câtă mândrie când ştie că nu-şi ajută comunitatea, că nu face nimic pentru a îmbunătăți climatul social şi că nu-şi aduce contribuţia la opera de construcţie naţională?

-V-

Dacă tatăl are o fabrică sau o firmă de comerţ e preferabil să-şi asocieze copiii în muncă pentru a le da voinţa de a-i dezvolta şi continua afacerea.
Tinerii bogaţi, care nu au posibilitatea să urmeze calea părinţilor lor, şi-ar putea folosi banii în Ţară pentru a construi fabrici, pentru a deschide magazine, pentru a înfiinţa exploatări agricole sau pentru pune în valoare zone cărora nu le lipseşte decât capitalul pentru a deveni productive.

Industria, comerţul, agricultura oferă posibilităţi nelimitate oricărei activităţi laborioase, oricărei acţiuni energice şi independente.
În industrie, comerţ sau agricultură ne putem găsi toţi un loc.
Pentru cei care vor altceva există alte căi.
Cercetarea ştiinţifică, arta, literatura, Biserica, Armata oferă bogaţilor şi săracilor cariere folositoare şi onorabile.

-VI-

Copiilor Familiilor înstărite totul le e uşor la început de drum.
Ei pot dobândi, mai lesne ca alţii, o pregătire bună.
Ei îşi pot alege cariera care li se potriveşte cel mai bine.
Dar la atât li se limitează avantajele.
Crescuţi în puf, beneficiind de o bunăstare care moleşeşte, având totul de-a gata ei nu sunt pregătiţi să înfrunte dificultăţile existenţei.

Toţi, bogaţi sau săraci, avem viaţa e în faţa noastră.
Ea va fi aşa cum ne-o vom face.
Punctul de plecare nu are mare importanţă când drumul e lung.
Soarta ne e în propriile mâini.
Modalitatea de a reuşi e pentru fiecare dintre noi aceeaşi: muncă energică, curajoasă.
Nu cel mai bogat sau cel mai inteligent dintre noi va fi cel mai fericit, ci acela care va putea să îmbine tăria de caracter cu râvna în muncă.

Să muncim deci.
Să muncim pentru noi, pentru binele alor noştri, pentru binele Ţării.
Munca ne face viaţa uşoară şi fericită, ne alină durerile, ne ajută să suportăm relele inevitabile.
Ea e legea viguroasă şi sfântă a omului, ea e legea socială prin excelenţă.

-VII-

Munca e creatoare de virtute.
Lenea e mama tuturor viciilor.
Leneşul nu e doar inutil, el e nefast pentru societate, nefast pentru el însuşi.
Să nu faci nimic e imposibil.
Cine nu munceşte, cine nu face bine, face în mod necesar rău.
Munca întreţine viaţa.
Lenea paralizează şi ucide.

Fierul nefolosit rugineşte.
Creierul şi membrele nefolosite slăbesc şi se atrofiază.
Oamenii care muncesc, care duc o viaţă activă, au şansa de a-şi păstra mai mult timp puterile şi sănătatea.
Ei nu sunt supuşi influenţelor externe, nu sunt bântuiţi de temerile care-i asaltează pe leneşi.
Ei nu ascultă în fiecare dimineaţă buletinele meteorologice şi nu-şi privesc mereu limba în oglindă ca să vadă ce culoare are.
Ei trăiesc, ei acţionează, ei risipesc şi ard germenii morbizi care le ameninţă mintea şi trupul.
Ei sunt sănătoşi moral şi fizic, pentru că sunt activi.

-VIII-

Munca ne face să suportăm cu bună dispoziţie greutăţile vieţii şi micile ei mizerii.
Lenea ne face, dimpotrivă, să medităm la cele mai mărunte necazuri, le exagerează, dă amploare suferinţelor, generează tristeţe, ipohondrie, această boală a sufletului, mamă a bolilor trupului.

Să muncim necontenit!
Să nu fim niciodată inactivi!
Odihna corpului se obţine prin munca minţii, odihna minţii prin munca corpului.

Dordea Cosmin
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Sam Oct 26, 2013 8:08 am

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Morala

-I-

Educaţia morală nu se termină când ajungem la maturitate.
Atunci ea ne e mai necesară ca niciodată şi poate mai folositoare căci singurii de la care învăţăm suntem noi înşine şi viaţa.
Viaţa e un mentor dur dacă nu ne străduim să ne îndreptăm fără să aşteptăm pedepsele ei severe.

Copii, nu avem decât mici defecte.
Micile defecte cresc odată cu noi şi devin mai urâte şi mai supărătoare.
Minciuna, de exemplu, neplăcută la un copil, devine la omul matur un viciu înjositor.
Lăcomia la masă, un păcat neînsemnat la un copil, e o înclinaţie grosolană, de neînţeles şi aproape bestială la un om în toată firea.
Lupta pe care educaţia ne-a făcut s-o dăm cu defectele noastre când eram copii nu poate înceta niciodată pentru că victoria nu are cum să fie completă şi pentru că viaţa ne scoate mereu în cale tot felul de ispite.

-II-

Ar fi bine ca la vârsta de douăzeci de ani să ne supunem unui examen atent şi sincer al naturii noastre morale.
E important să ştim ce defecte şi ce vicii sunt de reprimat în noi, ce calităţi şi virtuți avem sau putem dobândi.
Acestea făcute am putea încerca, cu voinţă şi curaj, să devenim mai buni.

Să iubim ce e adevărat, ce e bine, ce e mare şi nobil!
Fără concesii pentru ce e mediocru, lipsit de generozitate şi de frumuseţe!
Fără concesii pentru ce e urât, josnic şi trivial!
Fără concesii pentru ce e rău şi nesănătos!
Indulgenţă doar pentru oamenii neştiutori sau rătăciţi.

-III-

Bunele sentimente şi pasiunile generoase sunt de cultivat, de dezvoltat în noi.
Acestea au efecte fericite asupra sufletului şi corpului.
Sentimentele şi pasiunile generoase combat apatia care uzează omul mai repede decât viciile.
Ele ne sunt însă utile doar dacă le controlăm, doar dacă le subordonăm raţiunii şi voinţei.
Ele devin astfel ajutoare preţioase în neîncetata luptă interioară dintre virtute şi viciu, dintre bine şi rău.

-IV-

Morala are ca scop de a ne pregăti să asigurăm victoria binelui în noi şi de a ne oferi deprinderi şi reguli care fac revenirea agresivă a răului mai puţin frecventă şi mai puţin periculoasă.
Ca să fim mai activi în fapte decât în vorbe, ca să nu trebuiască să fim puşi pe calea cea dreaptă de conştiinţă decât în mod excepţional, e necesar ca practicarea binelui să rezulte din norme acceptate şi imperative aplicate repetat, firesc şi inflexibil.
Aşa vom atinge singurul gen de perfecţiune compatibil cu natura umană.
Aşa viaţa ne va fi liniştită şi plăcută.

Faptele rele, greşelile îşi primesc în mod inevitabil pedeapsa.
Ea ne poate lovi în noi înşine prin mustrări de conştiinţă.
Ea ne mai poate lovi din exterior şi material.
Justiţia intrinsecă a lucrurilor e rareori inactivă.
Datorită ei răul făcut naşte durere, regret şi otrăveşte viaţa, în timp ce binele virtutea sunt surse de bucurie.

-V-

Cultivarea calităţilor morale e o îndatorire a fiecăruia dintre noi pentru că e bună şi pentru noi şi pentru ceilalţi.
Societatea trage foloase de pe urma calităţilor şi virtuţilor noastre şi suferă din cauza defectelor şi viciilor noastre.
Cultivarea intelectului e necesară dar nu esenţială.
„Știinţa fără conştiinţă e ruina sufletului” spunea François Rabelais.

Ce reguli să ne impunem pentru a fi oameni în adevăratul înţeles al cuvântului?
Înainte de toate trebuie să fim sinceri, simpli şi fireşti.
Trebuie să respectăm adevărul în persoana noastră, în vorbele şi în faptele noastre.
Prefăcătoria şi minciuna sunt lucruri abominabile.
Să te prefaci şi să minţi înseamnă să nu-ţi faci datoria.
Datorăm adevărul celorlalţi şi nouă înşine.

Cel care minte nu ajunge doar demn de dispreţ, ci îşi face şi viaţa grea, complicată.
Pentru a acoperi o minciună are nevoie de o altă minciună.
Cu cât minte mai mult cu atât se cufundă mai mult în fals.
Situaţia devine repede insuportabilă.
Dacă nu şi-a pierdut orice pudoare, e fără încetare neliniştit şi tulburat.

-VI-

Să fim simpli şi fireşti e un mod de a fi sinceri.
Să încercăm să părem altceva decât suntem, înseamnă să ne ascundem, să ascundem adevărul.
Pedanteria şi afectarea sunt defecte insuportabile pentru toată lumea.
Dacă avem astfel de înclinaţii ar fi bine să scăpăm de ele.

O fire complicată nu e întotdeauna ceva frumos.
O existenţă unde luxul şi parada sunt pe primul loc împinge obligatoriu pe planul doi lucrurile importante, cele pentru care merită să trăim.

Fericirea, forţa şi frumuseţea existenţei îşi au în mare parte sursa în simplitate.
Să fim leali, simpli şi fireşti ne determină să fim în acelaşi timp sinceri şi deschişi, cinstiţi şi drepţi.
Practicarea sincerităţii şi francheţii e un mod superior de a arăta exact ce suntem, ce simţim şi ce gândim.

Loialitatea se confundă în mare parte cu sinceritatea şi cu francheţea.
Ea le completează adăugându-le o siguranţă în raporturile de la om la om dictată de sentimentele de probitate şi de onoare.

-VII-

În sfârşit, să fim oameni drepţi înseamnă să avem toate calităţile pe care le-am trecut deja în revistă: integritate, echitate şi fermitate.
Nu există virtute superioară spiritului de dreptate, el rezumă tot ce ne face să fim buni.
Cei care-l vor dobândi îşi vor desăvârşi pregătirea morală.
Ei vor fi făcut deja mult pentru perfecţionarea lor şi restul va veni aproape de la sine.
Calităţile secundare le vor obţine fără mare efort.
Nu ne e permis totuşi să le neglijăm pentru că ele îşi au importanţa lor.

Principalele calităţi secundare sunt:
- cumpătarea în vorbe şi în fapte, care dovedeşte forţă de caracter şi bun-simţ;
- discreţia şi rezerva, fără care raporturile cu ceilalţi oameni, chiar cu prietenii, pot deveni insuportabile;
- modestia, care nu e umilinţă, dă meritului forţă şi relief;
- politeţea, amabilitatea sunt semnele vizibile ale bunăvoinţei;
- ordinea în gânduri, în fapte fără care o parte a rezultatelor acţiunii sau muncii se pierd;
- hărnicia minţii care-i dă voinţei mijlocul de a fi eficientă;
- sobrietatea şi cumpătarea în alimentaţie.

Acestor calităţi pozitive e necesar să le adăugăm dezgustul şi dispreţul pentru ce e grosolan şi trivial, pentru indecenţa în vorbe sau fapte, pentru tot ce coboară omul la nivelul brutei.
Aceeaşi atitudine se impune să adoptăm şi faţă de plăcerile josnice.
Oare de ce morala actuală se arată atât de indulgentă cu abateri care nu vatămă doar sănătatea corpului, ci şi a sufletului?

-VIII-

Gustul şi obişnuinţa unei anumite indecenţe morale, pe care unii încearcă să le sădească în noi, sunt deosebit de periculoase.
Va fi mai uşor să ne apărăm de ele înainte de a fi muşcat din acest fruct al pomului răului decât după aceea.
Bucătăria sănătoasă şi bună pare fadă după ce ai consumat doar mâncăruri puternic condimentate care distrug stomacul.
Cel mai bine e să nu încercăm experienţe atât de dăunătoare şi să opunem ispitelor reguli de comportament fixe şi întotdeauna respectate.
Demnitatea vieţii, mintea şi corpul vor avea de câştigat din aceasta.

Prin demnitatea adusă existenţei noastre obţinem stima tuturor.
Ori demnitatea constă în a ne respecta pe noi înşine, în a nu face nimic care să ne înjosească în proprii noştri ochi şi în ochii celorlalţi.
Plăcerile grosolane sau imorale au acest dublu efect.

Dar nu e de ajuns să ne respectăm pe noi înşine, trebuie să-i respectăm şi pe ceilalţi, în special pe bătrâni, pe femei, pe cei care s-au remarcat prin virtuţile lor, prin talentele lor.
Să fim respectuoşi înseamnă să fim binecrescuţi.

-IX-

Indisciplina e o dovadă de slăbiciune morală şi un mare rău pentru Ţară.
Fără disciplină existenţa unei Naţiuni nu e posibilă.
Forţa colectivă se obţine prin disciplină.
Libertatea, mândria legitimă a omului, nu sunt afectate dacă el se supune, în viaţă sau în acţiunea în comun, regulilor fără de care Naţiunile nu sunt decât gloate neputincioase.
Acceptarea disciplinei sociale nu înseamnă şi acceptarea malversaţiilor unora dintre mai marii noştri.
Să nu uităm însă că scopul combaterii răului din societate e întărirea Statului, nu slăbirea lui.

Ne va fi uşor să fim disciplinaţi în societate dacă vom stabili în noi stăpânirea de sine, disciplina minţii.
Doar cine ştie să se supună va şti să conducă.

-X-

În concluzie:
- să păstrăm respectul, să ocrotim întotdeauna demnitatea vieţii;
- să fim disciplinaţi;
- să iubim adevărul, să fim sinceri, simpli şi fireşti;
- să fim deschişi, cinstiți şi drepţi;
- să fim cumpătaţi, discreţi, rezervaţi, modeşti;
- să fim ordonaţi şi sârguincioşi, sobri şi cumpătaţi, binevoitori şi amabili.
Acestea sunt îndatoriri de diferite feluri, de importanţă inegală, dar sunt îndatoriri şi se cer îndeplinite.

Dordea Cosmin
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Vin Noi 01, 2013 8:50 am

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Cultura

-I-

Trebuie să ne interesăm în principal de calităţile noastre morale pentru că sunt esenţiale formării noastre ca oameni.
Urmează apoi îmbogăţirea bagajului de cunoştinţe cu caracter general.
Nu ne putem neglija dezvoltarea intelectuală, cultura, fără să ne prejudiciem pe noi şi societatea.
Ar însemna să nu tragem toate foloasele posibile din forţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu.
Ar însemna să nu ne îndeplinim o îndatorire fundamentală faţă de noi, aceea de a ne perfecţiona, de a ne instrui, de a fi mai buni.

Învăţătura primită la şcoală nu e completă.
Ea cuprinde doar noţiunile elementare ale ştiinţei şi literaturii.
E totuşi un instrument util dacă ştim să-l folosim.
Dacă nu profităm de el, dacă nu-l completăm, risipim un bun preţios plătit cu nişte ani din viaţa noastră.
Nu ne e permis deci să limităm la frecventarea şcolii dezvoltarea inteligenţei şi formarea bagajului de cunoştinţe.
Această cultivare a noastră e necesar s-o continuăm toată viaţa.

Când voinţa ne-a devenit conştientă de sine, când profesor nu ne mai poate fi decât raţiunea, învăţarea devine mai folositoare ca oricând.
Cunoştinţele dobândite rămân.
Ce parcurgem, ce memorăm înţelegem.
Dincolo de cuvinte descoperim gânduri.
Dincolo de formă vedem fondul.

-II-

Aproape toţi ne pregătim pentru o profesie sau practicăm deja una.
Cine mai dedică nişte ani unor studii fără scop profesional e o excepţie.
În general căutăm în şcoli cunoştinţe pentru cariera pe care ne-am ales-o.
Chiar dacă pregătirea profesională e principala noastră preocupare să nu scăpăm totuşi din vedere cultura generală.
Printr-o cultură generală bună se dobândeşte o gândire superioară şi o judecată sigură.

Cum se obţine cultura generală?
Greu de spus pentru că sunt o mulţime de căi care permit atingerea ţelului.
Preferinţele şi gusturile personale au aici toată libertatea.
Studiile de orice fel conduc la perfecţionarea căutată.
Toate vor cuprinde un fond comun de muncă, sau mai exact de distracţie şi de odihnă intelectuală, care nu poate fi neglijat.

Mă refer la cunoaşterea aprofundată a capodoperelor geniului uman asupra cărora şcoala ne-a dat o vedere de ansamblu.
Există vreo sută de volume din toate timpurile şi din toate Ţările pe care trebuie să le citim şi să le aprofundăm.
Avem de mers, prin timp şi spaţiu, de la Confucius la Hegel şi la
Constantin Rădulescu-Motru, de la Homer la Mihail Eminescu, de la Eschil la Shakespeare şi la Ion Luca Caragiale, de la Rig Veda la Biblie şi la Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.

Citirea istoriei şi a volumelor de memorii e deosebit de interesantă şi de captivantă.
În nicio dramă, în niciun roman nu sunt aventuri mai emoţionante.
Realităţile din trecut depăşesc orice ficţiune.
Câte vieţi chinuite, câte morţi tragice într-un singur capitol de istorie!
Câte incidente, intrigi, evenimente dramatice sau hazlii în volumele de memorii!
Învăţăm din istorie şi memorialistică psihologie, politică şi primim întotdeauna lecţii de morală.

O carte bună e plăcută şi utilă.
Între coperţile ei putem găsi prezentate într-o formă vie şi atrăgătoare multe învăţăminte folositoare.
Altfel prezentate astfel de învăţăminte ne-ar displace din cauza uscăciunii lor.
Un roman de Liviu Rebreanu, de Mihail Sadoveanu, de Camil Petrescu, de Ionel Teodoreanu sau de alţii cuprinde informaţii pe care o carte de morală sau de filozofie le oferă mai puţin impresionant şi mai ales mai puţin plăcut.

Să citim e bine cu condiţia să evităm cărţile imorale şi dubioase.
Orice text scris onest, chiar dacă nu înseamnă mare lucru, are meritul de a ne face să gândim.
Lectura ne ajută să depăşim momentele dificile ale existenţei.
Montesquieu spunea că nu a avut niciodată supărări pe care o oră de lectură să nu i le fi risipit.
Ce altceva putem găsi în majoritatea serialelor sau filmelor decât otravă pentru suflet şi minte?

-III-

Studiul artei ne poate şi el înălţa sufletul deasupra necazurilor curente.
Cunoştinţele pe care le-am dobândit în şcoală despre artă sunt puţine.
Trebuie să învăţăm ce e frumuseţea şi să ne formăm gustul.
O astfel de activitate e mai mult decât atrăgătoare, e o adevărată sărbătoare a minţii şi privirii.

Şcoala de artă e deschisă tuturor.
Ea se compune din muzee, din monumente ridicate de înaintaşi pe tot teritoriul României, din imagini ale unor obiecte şi edificii aflate prea departe de noi pentru a ne fi întotdeauna posibil să le vizităm.
Să iubeşti frumosul în artă înseamnă să fii în stare să-l recunoşti şi să-l admiri.
Să devii om cu gust sigur şi rafinat înseamnă să-ţi procuri bucurii de ordin superior, înseamnă să-ţi faci mai uşoară perfecţionarea morală şi intelectuală.

Iubirea de frumos e unită prin legături tainice de iubirea pentru ce e măreţ.
Numele Atenei a trecut prin vremi cu o glorie nepieritoare pentru că oraşul lui Pericle a ştiut să unească într-un secol măreţia politică şi militară, înţelepciunea filozofică şi suprema frumuseţe.
Cetăţenii Atenei discutau despre frumos în piaţa publică.
Mai trebuie mult pentru ca noi să ne formăm gustul într-o asemenea măsură.
Dacă educaţia noastră artistică ar fi mai bună nu am lăsa să se ridice clădiri şi monumente care ne sluţesc oraşele şi satele.
Să fim preocupaţi de artă înseamnă poate să depăşim criza de urâţenie care ne ameninţă Ţara.

-IV-

Arta e copilul acelei însuşiri creatoare numită imaginaţie.
Imaginaţia e mama poeziei, iluziei şi visului.
Toţi avem imaginaţie, chiar şi cei care nu suntem artişti sau poeţi.
O raţiune dreaptă şi o voinţă fermă nu înăbuşă imaginaţia.
Ele o controlează şi o fac binefăcătoare.

O imaginaţie rău controlată provoacă tulburări.
Bolile închipuite, care nu se întâlnesc doar în comedii, sunt prea numeroase ca să insist asupra pericolelor unei imaginaţii nestăpânite.
Când imaginaţia iese cu totul din regimul său normal demenţa e aproape.

Munca şi activitatea previn dezordinile imaginaţiei.
Aceasta când e înfrânată, limitată de raţiune produce în noi efecte salutare, destinde sufletul.

Câţi dintre noi nu se lasă pradă visării şi fanteziilor imaginației?
Nu vi se întâmplă zilnic în timpul plimbărilor sau al deplasărilor din diferite motive să vă amuzaţi punându-vă imaginaţia la lucru?
În astfel de împrejurări nu clădiţi castele în Spania, nu transformaţi lumea în încercarea de a o face mai bună?
Toate aceste plăsmuiri sunt normale, plăcute şi utile pentru ce ne propunem să realizăm.
Să nu ne înăbuşim imaginaţia, s-o impulsionăm la nevoie dacă e leneșă, dar să nu-i permitem să ne domine.

Dordea Cosmin
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Sam Noi 09, 2013 8:21 am

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Suflet şi corp

-I-

Mens sana in corpore sano.
Ştiu că spunând aceasta repet ce spun toţi educatorii.
Nu contează, maxima e bună, trebuie să ne-o însuşim.
Ea rezumă ceea ce înţelepciunea ne arată că e bine să ne dorim: o minte sănătoasă într-un corp sănătos.
Nu sunt două lucruri diferite.
Starea de sănătate sau de boală a corpului afectează starea sufletului şi reciproc.
Echilibrul moral nu există decât dacă suntem fizic echilibraţi.
Invers, nu putem conta pe o sănătate durabilă cu o fire neliniştită şi melancolică.

Pentru a fi sănătoşi nu e de ajuns să ne fortificăm corpul.
E necesar, dar nu suficient.
E necesar pentru că dezvoltarea forţei, a rezistenţei la oboseală, supleţea, agilitatea nu se obţin fără exerciţiu, fără antrenament.
Nu e suficient pentru că e nevoie de mai mult.
Fortificării corpului se impune să-i adăugăm fortificarea sufletului.
Sufletul e ansamblul facultăților noastre morale şi intelectuale.
El poate ajuta corpul să suporte poverile vieţii, să lupte cu relele ei, să-i evite pericolele.
El are asupra corpului o influenţă importantă şi incontestabilă.
Acţiunea corpului asupra sufletului e şi ea evidentă.
Boala slăbeşte, paralizează, anihilează uneori complet inteligenţa, sensibilitatea, voinţa.

-II-

Sentimentele intense, patimile, mişcările dezordonate ale sufletului provoacă tulburări ale corpului, aduc boala sau chiar moartea.
O spaimă violentă, o bucurie mare, neaşteptată, o mânie fără limite au produs adesea accidente grave sau decese.
Corpul tremură de frică la fel cum tremură de frig.
E universal recunoscut că teama de bolile contagioase ne expune contaminării şi că răul loveşte de preferinţă oamenii speriaţi.

Aceia care nu se lasă cuprinşi de teama de boli sunt, în general, sănătoşi.
Tăria de caracter, curajul exercită o acţiune binefăcătoare asupra corpului.
Goethe a evitat prin forţă morală o boală gravă în timpul unei epidemii.
„E greu de crezut, spunea el, câtă putere are voinţa într-o astfel de situaţie.
Ea pune corpul într-o stare de activitate care îndepărtează toate influenţele vătămătoare.”
Iată ce dovedeşte eficienţa, în cele mai grele împrejurări, a acţiunii sufletului de apărare a corpului.
Aceasta se confirmă, în plus, prin imunitatea de care se bucură, în spitale, în mijlocul bolnavilor contagioşi, medicii şi infirmierele.
Sentimentul datoriei, seninătatea profesională, tăria de caracter îi ajută să înfrunte cu succes pericolul permanent

Persoanele care se plâng mereu de sănătatea lor, care gem sub povara relelor, sunt cele care nu arată în viaţă nici hotărâre, nici fermitate, nici curaj.
Firile slabe îşi impun slăbiciunea corpurilor celor mai robuste şi le pregătesc pentru boli şi infirmităţi.
Dimpotrivă, bolile, indispoziţiile rămân lipsite de gravitate, nu se dezvoltă, dacă nu ne gândim prea mult la ele, dacă ne vedem în continuare de viaţa noastră.
Activitatea arde toţi aceşti germeni morbizi.

Unele boli sunt rezultatul evident al unei lipse de echilibru sufletesc.
Proasta dispoziţie constantă, egoismul, lipsa de stăpânire de sine dau naştere unor rele vagi sau distincte care fac existenţa scurtă, neplăcută şi dureroasă.

-III-

Cine se lasă copleşit de necazuri, cine e morocănos, insuportabil, viciază totul în el, slăbeşte, piere.
Cine se lasă dominat de nervi devine isteric.
Cine se preocupă excesiv de sine, de sănătatea sa îşi va descoperi boli fictive şi va ajunge în final să se îmbolnăvească de-a binelea.
Dacă toţi aceştia ar face apel la raţiune, la voinţă, dacă ar acţiona, dacă şi-ar găsi preocupări mai nobile, mai înalte, ei şi-ar vindeca tarele sufletului şi ar evita suferinţele corpului.

Ipohondria şi isteria nu erau cunoscute anticilor.
Să fim nobili ca dacii şi energici ca romanii!
Astfel aceste rele teribile vor dispare.
Moralul are, prin urmare, o acţiune puternică asupra fizicului.
Raţiunea, voinţa, nobleţea sentimentelor contribuie la apărarea corpului nostru de boli, ne fac viaţa mai sănătoasă şi mai lungă.
Să fim convinşi, să fim conştienţi de puterea pe care o avem asupra corpului nostru şi asupra sufletului nostru!
Să avem încredere în noi!

-IV-

Prin acţiunea noastră morală putem evita, în mare măsură, boala.
Dar putem contribui şi la vindecare dacă ne îmbolnăvim?
Cu siguranţă, da.
Calmul, curajul de care dăm dovadă când suntem bolnavi, voinţa de a scăpa de boală ne ajută mult în procesul de însănătoşire.
Medicii ştiu câte ceva despre aceasta.
Să ai ca bolnav un om cu sentimente superioare şi cu caracter ferm e un adevărat noroc.
Medicul găseşte la el un element serios de succes pentru tratamentul pe care-l prescrie.
O credinţă, un sentiment au efecte la fel de binefăcătoare într-o boală ca voinţa.

Sunt multe exemple autentice de oameni ţintuiţi la pat de o paralizie a picioarelor pe care credinţa sau spaima i-au lecuit.
Un paralitic e dus duminica la biserică, la slujbă.
Se răspândeşte zvonul printre credincioşi că de la circ a scăpat un leu şi că a fost văzut în vecinătate.
Cuprinşi de panică oamenii fug.
Bolnavul nostru se vede abandonat.
Sângele-i îngheaţă în vine, nervii îi sunt încordaţi la maxim.
Disperat se roagă febril şi paralizia îi dispare.
După ce pericolul a trecut omul nostru e găsit la mare înălţime, într-o firidă, unde a ajuns nu se ştie cum şi de unde nu a fost uşor să fie coborât.
Casa altui paralitic ia foc.
Teama îl cuprinde la gândul morţii oribile care-l ameninţă şi-l face să-şi regăsească uzul picioarelor.
Sare din pat, fuge şi se salvează.

Nu doar credinţa sau teama produc efecte atât de extraordinare.
Pe un om o boală de nervi îl împiedica să-şi mişte limba şi să vorbească.
Medicul său a inventat un instrument capabil să-l vindece.
El îi vorbea uneori despre invenţia sa bolnavului care aştepta cu nerăbdare ca instrumentul să fie gata.
Momentul folosirii lui veni.
Bolnavul era foarte emoţionat.
Înainte de a începe operaţia medicul a vrut să-i ia temperatura pacientului şi i-a introdus un termometru în gură.
Acesta a crezut că era instrumentul aşteptat.
Emoţia sa a fost atât de mare că a început să vorbească.

N-am mai termina povestind lucruri de acest fel ce pot fi considerate dovezi ale influenţei sufletului asupra sănătăţii corpului.
Această influenţă e reală şi nu poate fi negată.

-V-

Moralul acţionează şi asupra aspectului exterior al omului.
Există o armonie incontestabilă între expresia chipului, sentimente şi gânduri.
Astfel de lucruri durabile nu pot să nu lase urme acolo unde lucruri trecătoare ca bucuria, frica, entuziasmul se reflectă în mod atât de expresiv.
Bunătatea, nobleţea şi demnitatea vieţii se citesc pe faţa omului la fel ca viciul, josnicia şi răutatea.

Nu trebuie să fii mare fizionomist ca să ghiceşti dintr-o privire omul de moravuri rele.
Dezmăţul aplică pe chip un stigmat care nu înşeală.
Influenţa vieţii morale asupra frumuseţii se constată şi mai bine atunci când revedem, după ani, o persoană al cărei fel de a fi s-a schimbat profund.
Un tânăr cu purtare ireproşabilă, pe care nu l-am mai întâlnit de mult, a fost viciat de anturaj.
Îl vedem apoi din nou fără să ştim ce s-a întâmplat între timp.
E palid, încercănat, tras la faţă şi pare mai vârstă cu cel puţin zece ani.

Frumuseţea femei e reflexul sufletului ei.
Iată o tânără cu mers simplu şi demn, cu ochi limpezi, sinceri, lăsând să i se citească gândurile.
Ea e fizic frumoasă pentru că moral e frumoasă.
Ea e dintre acelea pe care le-aş dori ca soţii pentru băieţii mei când vor fi mari.
Frumuseţea e fiica sănătăţii, a raţiunii cumpănite şi a sentimentelor nobile.

Dordea Cosmin
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Vin Noi 15, 2013 10:12 am

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Familia

-I-

Familia…
Cu ce sentiment de afecţiune şi de gravitate rostim acest cuvânt la orice vârstă!
Copii când Familia e pentru noi o întreagă lume, adăpost, viaţă.
Tineri în drum spre o existenţă independentă când Familia e pentru noi locul unde sunt fiinţe dragi.
Taţi, mame când Familia devine pentru noi centrul preocupărilor şi oaza de linişte în mijlocul luptelor vieţii.
Toţi cei cu inimă duioasă şi cu suflet mare fac din Familie obiectul ataşamentului lor, al respectului lor, al veneraţiei lor.

Naţiunile cu adevărat puternice se sprijină pe o robustă constituţie morală şi legală a Familiei.
Fără această bază niciun Popor nu poate trăi, niciun Stat nu e solid.
Familia e principala instituţie a omenirii.
E societatea naturală, originea şi embrionul tuturor societăţilor organizate.
Fără ea dezvoltarea, progresul, civilizaţia nu ar fi fost posibile.
Familia i-a dat omului forţă, l-a apropiat de semenii săi, a generat, sub imboldul nevoii, sentimentul şi practica solidarităţii umane.

Şi astfel, cu timpul, prin dezvoltarea raţiunii, din Familie s-a născut Cetatea.
Ea s-a constituit din alianţele care au creat Familii noi, din raporturile, din interesele comune care au fost consecinţa lor.
Cetatea extinsă la toţi oamenii aceleiaşi Naţiuni, la ansamblul teritoriului lor, a dat la rândul său naştere Patriei.
Patria e Familia noastră cea mare.
Familia e Patria noastră cea mică.
Patria şi Familia, aceste două nume ne răsună în urechi la fel de plăcut, de nobil, de mândru.
Spre ele se îndreaptă sufletul nostru, forţa şi energia noastră vitală.

-II-

Antichitatea, ai cărei fii suntem, şi-a întemeiat instituţiile politice şi religia pe cultul Familiei.
Nu se ştie nimic despre cultul Familiei la daci.
Romanii întreţineau permanent un foc în semn de veneraţie pentru Familia lor şi principali zei la care se închinau erau larii, zeii casei, strămoşii.
Fiul se prosterna cu acelaşi respect religios în faţa tatălui şi bunicului ca în faţa altarului ridicat în cinstea înaintaşilor comuni.
Având o puternică instituţie a Familiei romanii au stăpânit lumea.

Cultul strămoşilor, din Roma antică, se mai practică încă în Asia.
Popoarele de acolo îi sunt atât de ataşate că propagarea religiilor sau ideologiilor care nu-l admit e aproape imposibilă la ele.
Practicile lor religioase legate de ascendenţii morţi sunt dublate de dovezile vizibile ale unui mare respect pentru părinţii în viaţă.
Moravurile, care au dat Familiei în aceste ţinuturi îndepărtate o forţă şi o coeziune atât de mari, au făcut posibilă formarea unor Naţiuni viguroase.
Datorită solidităţii Familiilor lor asiaticii vor stăpâni lumea.

-III-

Noi nu putem să practicăm un cult al oamenilor care ne-au precedat în viaţă şi din care ne tragem.
Putem însă să le păstrăm un loc în sufletul nostru.
Să ne gândim la ei şi să le reconstituim existenţa cu ajutorul cunoştinţelor istorice.
Îi vom vedea în viforul secolelor trecute şi le vom admira curajul în viaţă, în muncă şi în luptă care le-a permis să ne lase moştenire frumosul Pământ al Patriei în ciuda poftelor atâtor cotropitori.
Chiar şi aceia dintre ei care au fost umili sunt demni de respect pentru că şi prin jertfa lor România a devenit mare.

Să învăţăm deci să ne cunoaştem strămoşii, să-i iubim, să-i respectăm.
Ar fi bine dacă ne-am scrie istoria propriei noastre familii chiar dacă nu avem date decât până la bunici, chiar dacă faptele nu par demne de interes.
Această istorie ar fi titlul nostru de nobleţe, nobleţea unor oameni obişnuiţi, oneşti, demni, muncitori şi dârji.

-IV-

Sentimentele pe care le avem faţă de rude necunoscute, moarte înainte să ne naştem, sunt vagi prin forţa lucrurilor.
Ele sunt de aceeaşi natură cu acelea pe care le avem faţă de părinţi dar de o intensitate diferită.
Iubirea de părinţi e tangibilă, obiectivă, profundă, făcută din tandreţe, din recunoştinţă, din respect.
Ea e instinctivă la copil.
Acela care nu-şi iubeşte părinţii e o excepţie.

Când copilul creşte, când personalitatea începe să i se formeze, iubirea de părinţi e întărită de raţiune, de ideea pe care şi-o face despre datorie.
Ne iubim părinţii pentru că aşa e firesc şi pentru că ştim că le datorăm iubire.
E o îndatorire agreabilă şi sfântă uşor de îndeplinit în orice situaţie.
Religia creştină spune „Cinsteşte-i pe tatăl şi pe mama ta”.
Legea însăşi impune obligaţii faţă de părinţi.

Să ne iubim, să ne cinstim, să ne ajutăm părinţii, iată ce totul în noi şi în afara noastră ne cere şi ne impune.
Datoria de recunoştinţă faţă de ei începe cu viaţa pe care ne-au dat-o crescând apoi datorită iubirii cu care ne-au copleşit şi sacrificiilor pe care le-au consimţit pentru noi.
Putem calcula câte eforturi au făcut, câte umilinţe au acceptat, câte nopţi nu au dormit cu gândul la noi, la viitorul nostru?
Le-ar fi fost uşor dacă i-ar fi imitat pe egoiştii care dau înapoi în faţa greutăţilor familiale, care vor să-şi ofere totul lor înşile, care vor să trăiască doar pentru ei.
Spre deosebire de aceştia părinţii noştri au trăit pentru noi, grija pentru sănătatea şi viaţa noastră a fost preocuparea lor de toate zilele, călăuza existenţei lor.

E ceva mai bun pe lume ca afecţiunea fără margini, fără compromisuri, care înconjoară şi care ocroteşte copilul?
E ceva comparabil cu intensitatea iubirii dezinteresate a unei mame?
Fiul cel mai tandru şi cel mai devotat nu-i va putea înapoia niciodată mamei sale ce a primit de la ea, nu o va putea iubi niciodată atât de mult cât ea l-a iubit.
O mama ştie aceasta şi-şi iubeşte copii şi mai mult.

-V-

Iubirea pentru părinţi, recunoştinţa, respectul pe care li le datorăm, se traduc prin felul cum ne purtăm cu ei.
Modul în care omul matur îşi îndeplineşte îndatoririle faţă de părinţi diferă de cel al copilului.
Micile extravaganţe, iertate unui adolescent, nu se mai potrivesc unui tânăr.
Tânărul datorează tatălui său şi mamei sale un respect mai constant, o stimă mai profundă, chiar dacă nu mai e constrâns la aceeaşi ascultare.
Voinţa lor nu o va înlocui niciodată pe a sa în viaţa de fiecare zi.
Dar în lucrurile grave, unde ei au dreptul să-şi spună cuvântul, trebuie să țină cont de părerea lor.

Când copii şi părinţii se iubesc totul între ei e uşor.
Afecţiunea e talismanul care îndepărtează dificultăţile şi relele.
Trebuie să ne iubim părinţii la orice vârstă, trebuie să rezervăm o parte a sufletului nostru acestui trecut venerabil şi drag, oricât de apropiate şi de acaparante sunt prezentul şi viitorul personificate de Familia pe care ne-am întemeiat-o.
Trebuie să ne iubim părinţii până la sfârşitul lor şi chiar dincolo de mormânt.
Omul care s-a realizat în viaţă şi care se înclină cu respect în faţa acelora care i-au dat fiinţă, care le aduce ca omagiu binele făcut de el, succesele obţinute de el, se înnobilează, creşte.

Iubindu-ne părinţii, fiindu-le devotaţi, ne înţelegem şi îndatoririle faţă de ceilalţi membri ai Familiei.
Fraţii, surorile, sunt o parte din noi înşine, un pic tata sau mama dacă sunt mai mari ca noi, un pic copii noştri dacă sunt mai mici ca noi.
Să-i iubim e firesc şi uşor.
Să-i ajutăm, să-i sprijinim e o datorie.
Să le rămânem apropiaţi pe tot parcursul existenţei, indiferent de împrejurări, ne dă şi le dă o forţă eficientă material şi moral.

-VI-

Tot ce asigură coeziunea Familiei şi o continuă e bine în sine, bine pentru societate.
Unitatea şi soliditatea Familiei dau unitate şi soliditate Naţiunii.
Omul bun şi cetățeanul util îşi dobândesc principalele virtuţi în Familie.
Patriotismul apare şi se dezvoltă în Familie.
În Familie şi doar în Familie se dobândeşte respectul pentru femeie specific societăţilor civilizate cu moravuri oneste şi pure.

Ataşamentul faţă de Familie ne determină să ne dorim o reputație bună.
Vrem să impunem respect nu doar pentru noi, ci şi pentru ai noştri.
Vrem să le transmitem copiilor un nume fără pată aşa cum şi noi am primit.
Suntem mândri de Familia noastră şi dorim ca descendenţii noştri să fie la rândul lor mândri de ea.

Motive de ordin personal şi social, interesul superior al Ţării, impun apărarea Familiei.
Voi spune deci cu convingere pentru a rezuma ce am scris:
- să-i iubim şi să-i respectăm la orice vârstă, în orice situaţie pe cei care ne-au dat viaţă;
- să rămânem apropiaţi prin afecţiune şi devotament cu rudele noastre de toate gradele;
- să fim devotaţi ideii de Familie normală, bărbat, femeie;
- să dobândim, odată cu respectul profund pentru femeie, calităţile şi virtuţile care nu se găsesc decât în Familie.

Dordea Cosmin
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Vin Noi 22, 2013 9:22 am

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Iubirea

-I-

Să ne achităm de îndatoririle pe care le avem faţă de părinţi cu o afecţiune devotată şi recunoscătoare care nu se dezminte niciodată!
Să le păstrăm un loc în mintea noastră şi în inima noastră!
Să privim însă hotărâţi spre viitor!
E ceea ce ne cer chiar tata şi mama.
Suntem copii lor, e timpul să fim noi înşine.

Să mergem spre viaţa care ne cheamă, spre tot ce e bun şi sănătos!
Să ne facem datoria, adică să fim activi şi să muncim.
Să căutăm fericirea, adică iubirea.
Să fii activ şi să iubeşti, iată ce înseamnă o viaţa dinamică!
Fii activ, munceşte, iubeşte spune legea firii.
Să iubeşti e o datorie pe care o îndeplinim cu bucurie.
Sentimentul o dictează dar raţiunea trebuie s-o controleze.

-II-

Iubirea nu poate fi neserioasă şi frivolă.
E înainte de toate ceva frumos şi pur, fără nimic trivial, fără nimic murdar sau degradant.
Iubirea de unde se naşte viaţa e baza Familiei, a Naţiunii.
Ea le formează şi le dă trăinicie.
Ea face uşoare şi plăcute îndatoririle uneori grele pe care le impune.

Nimic nu are forţa iubirii.
Prin ea se conduce lumea.
Pervertirea ei, transformarea ei în depravare, are efecte mai devastatoare ca armele biologice, bombele atomice sau cataclismele naturale.
Moralitatea e o condiție a supravieţuirii noastre.

-III-

Iubirea generează iubire.
Să iubim din toată inima, din tot sufletul.
Dacă suntem în stare de asta, dacă respectăm iubirea, dacă ne respectăm pe noi înşine ne vom putea feri de dezmăţ, de poftele grosolane ale simţurilor, de ceea ce veştejeşte şi înjoseşte.

Să ne apărăm tinereţea, prospeţimea sentimentelor, sănătatea şi demnitatea!
Toate acestea se pierd în ceea ce se numeşte, probabil în derâdere, plăcere.
Toate acestea le putem irosi repede şi apoi vom regreta toată viaţa.
Puţini dintre noi se complac în dezmăţ.
E nevoie de o fire josnică, de sentimente vulgare care din fericire sunt destul de rare.
Dar ispita, o mândrie prostească, absurda prejudecată care vede în lipsa de înfrânare un atribut al tinereţii, îi corup pe mulţi.

Cel care are respect de sine, sentimente delicate şi o voinţă puternică nu va cădea pradă ispitelor.
Îşi va ţine capul sus fără să privească mocirla de la picioarele sale, fără să se lase vreodată atras de ea.
Îşi va păstra inima şi corpul tinere pentru iubirea adevărată care înalţă omul mai presus de sine.
Şi dacă a găsit-o pe cea pe care şi-o doreşte de soţie, rezistenţa la plăceri grosolane îi va fi uşoară.
Va avea în iubirea sa un scut care-l va apăra de depravare.

-IV-

Nimic nu e mai frumos şi mai pur, mai plin de graţie şi de farmec ca iubirea sinceră dintre un tânăr şi o tânără.
Să iubim, dar să ştim să ne-o alegem bine pe cea pe care o vom iubi.
Înainte de a ceda sentimentelor să ne ascultăm raţiunea.
Altfel iubirea să va naşte dintr-o pasiune trecătoare pe care o vom regreta mai târziu.
Altfel nu va avea cine să-i spună inimii „nu” când greşeşte.

Să alegem bine.
S-o iubim pe aceea care merită să fie iubită, care merită să ne fie alături toată viaţa.
Să ne căutăm aleasa inimii printre cele al căror chip şi persoană degajă demnitate, cinste, moralitate şi sănătate.
S-o iubim şi vom fi iubiţi.
Dacă din nenorocire va fi altfel, vom iubi totuşi şi vom suferi.
Suferinţele provocate de iubire îi călesc pe cei puternici şi timpul le alină.

-V-

Dar să lăsăm această dureroasă eventualitate.
Nu e decât o excepţie de care clarviziunea noastră şi instinctul inimii ne vor feri uşor.
Vom iubi, vom fi iubiţi şi vom gusta din ce e mai bun pe lume.
Cât de încântătoare e iubirea pură şi neprihănită într-un suflet tânăr!
Nimic de pe pământ, niciun vis nu-i egalează realitatea inefabilă şi luminoasă.

Omul care cunoaşte această supremă bucurie, această mulţumire a întregii făpturi şi care o ia ca punct de plecare, ca bază a vieţii sale, poate privi viitorul cu încredere.
El a făcut mai mult pentru a-şi asigura fericirea şi chiar succesul decât dacă şi-ar fi petrecut timpul cu calcule savante şi practice.
Să dai ca început al existenţei tale de om matur, ca bază a Familiei pe care o vei întemeia, iubirea sănătoasă şi puternică, entuziastă şi gravă, înălțătoare şi pură, înseamnă să faci o lucrare morală şi folositoare, o lucrare a raţiunii şi înţelepciunii.

-VI-

Om care îşi face datoria, om cu voinţă şi curaj, e acela care ştie să iubească.
El acordă iubirii locul la care ea are dreptul în sufletul său şi în viaţa sa.
Să acţionăm şi noi la fel, prieteni.
Să învăţăm să iubim.

Iubirea şi raţiunea să ne conducă împreună în alegerea tovarăşei de viaţă.
Să fim, în viitorul apropiat, noi şi soţiile noastre, o personificare a Familiei de unde se va naşte o Românie întinerită, mai frumoasă, mai unită şi mai puternică.

Dordea Cosmin
______________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Mier Noi 27, 2013 9:49 am

Tomi Vin Noi 29, 2013 2:12 pm

PRIMUL SOLDAT CĂZUT PESTE PRUT
de Pan M. Vizirescu

Până mâine mi se vor închide pleoapele,
Vor amuţi zările şi cărările,
Nu vor mai vui codrii şi apele,
Doar luna-mi va ţine lumânările...

Nu voi mai auzi căţeaua duşmană
Cum latră şi scuipă rafale;
Ci eu, cu botezul izbânzii în rană,
Sorbi-voi tăceri triumfale!

Camarazii mei vor merge 'nainte, 'nainte,
Pe fronturi şi-ntinse câmpii,
Sbucni-vor în clocot ca lava fierbinte
Cu aspre şi crunte mânii.

Vor merge în marşuri de viscol şi tunet
Să-nfrunte puhoaie barbare,
Şi-n freamătul luptei, pe aripi de suflet,
Vor duce ale ţării hotare.

Camarazii mei vor trece năvalnic
Peste linii de foc şi oraşe,
Vor ridica stâncă, pieptul lor falnic,
Prăbuşind trufii ucigaşe.

Vor răpune cetăţi cu ziduri blindate,
Vor merge pe creste de glorii,
Vor călca peste gloate 'narmate
Şi se vor cununa cu victorii.

Ai mei, de-acas', vor întreba depărtările,
Aşteptând un semn de la mine...
Ori poate acum, zguduindu-i oftările,
Au îngenunchiat să se-nchine.

Poate rana asta le va fi dat de veste
Că-mi sângerează fruntea şi trupul...
Prea târziu!... Eu sunt de-acum în poveste
Cu ţara şi neamul: am trecut Prutul!

august-septembrie 1942
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Sam Noi 30, 2013 11:31 pm

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 2 Romania-flag-large

TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

Înaintaşii au muncit şi au luptat ca să avem o Patrie întregită, mare şi puternică.
Să ne gândim la ei cu afecţiune respectuoasă.
Suntem urmaşii lor, suntem România prezentă.
Astăzi să ne bucurăm şi să ne reamintim că avem toate motivele să fim mândri că suntem români.

Sunt momente când nu mai credem în noi, când ne resemnăm temători şi pierduţi sub povara unor realităţi dure.
Să nu renunţăm niciodată la respectul de sine!
Să nu ne pierdem niciodată încrederea în noi şi în viitor!
Să ţinem tricolorul sus!
Astăzi să reînsufleţim focul sacru al mândriei naţionale.
Forţa de care avem nevoie ne-o dă unitatea.

România eşti tu, sunt eu, suntem noi, e aerul tare al munţilor, e rodnicia câmpiilor, e truda noastră cea de toate zilele, e zâmbetul copiilor noştri.
Astăzi să omagiem devotamentul soldatului, râvna muncitorului, înţelepciunea cărturarului, statornicia ţăranului şi priceperea omului de afaceri.
România e speranţa noastră a tuturor.

Suntem mame iubitoare, suntem taţi ocrotitori.
Suntem o Familie mare, rezistentă, care în ciuda rănilor şi loviturilor primite nu a uitat să cânte, să danseze şi să râdă.
Şi toate acestea le trăim în limba română.
S-o transmitem mai departe păstrându-i nobleţea latină!
Copiii noştri, copiii copiilor noștri trebuie să muncească, să trăiască şi să iubească în limba română.
Limba română e un element esenţial al identităţii noastre, al sufletului românesc.

Suntem frumoşi ca Patria noastră.
Suntem lumina blândă a zorilor.
Suntem albul pur al zăpezilor iernii.
Suntem cerul senin al nopţilor toride de vară.
Suntem impetuoşi şi temperamentali ca pâraiele repezi de munte primăvara.

Pământul Patriei trebuie să rămână al nostru.
Noi să-l cultivăm, noi să beneficiem de roadele lui, noi să-i folosim bogăţiile din subsol.
Să stăm neclintiţi în calea relelor!
Să le punem pumnul în piept şi să le spunem ca înaintaşii în 1917: „Pe aici nu se trece!”
Suntem un Popor viguros.
Avem tăria de a schimba lucrurile în bine.

Astăzi să fim entuziaşti, veseli şi exuberanţi.
Începând de acum să visăm cu ochii deschişi.
Mândri de noi, de trecutul nostru, conectaţi la realitate, să rostim toţi într-un glas cu inima vibrând: „Suntem Poporul Român!”
Trăiască România!

Pârvu Ana Maria

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 2 Stema_romaniei_02

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 2 Stema_romaniei_02

Tomi Vin Dec 13, 2013 9:39 am

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Căsătoria

-I-

Căsătoria e un act solemn.
Bărbatul şi femeia jură să rămână împreună cu acordul rudelor şi acceptă îndatoririle decurgând din unirea lor şi din naşterea copiilor.
Legea, care înregistrează actul, face din aceste îndatoriri obligaţii.

Avem dreptul să nu ne căsătorim?
Categoric nu.
Să ne căsătorim, să întemeiem o Familie, e un imperativ moral, corolar al obligaţiei de a accepta viaţa şi de a o folosi bine.

-II-

Suntem datori să trăim, suntem din acelaşi motiv, datori să dăm viaţă.
Să dăm viaţă nu înseamnă doar să zămislim copii ci şi să-i creştem.
Trebuie pentru aceasta o căsnicie solidă, trainică, trebuie un cămin.
Iată de ce Dumnezeu a vrut să trăim în Familii durabile.
Copiii sunt incapabili să-şi poarte singuri de grijă mult timp după naştere.
Iată de ce Dumnezeu a sădit în inima noastră instinctul puternic al iubirii pentru ei.

Căsătoria e deci o datorie firească, o datorie umană.
Căsătoria e şi o datorie socială.
Societatea nu poate exista fără Familie, care e baza ei.

-III-

Susținătorii homosexualităţii şi căsătoriei între persoane de acelaşi sex nu-şi pot justifica demersul decât cu absurdităţi.
Le-aş acorda prea multă respect acestor promotori ai morţii şi dacă le-aş îndepărta himerele nesănătoase cu piciorul, la repezeală.
Faptul că nimic nu e solid, durabil fără căsătoria dintre un bărbat şi o femeie e un adevăr cu valoare de axiomă.
Necesitatea apărării firescului, a moralităţii şi a demnităţii umane e evidentă.

Totul ne îndeamnă şi ne spune:
„Căsătoriţi-vă, creaţi un cămin.
Legea firii şi legea morală v-o impun.
E o datorie socială.
Trebuie să vă căsătoriţi imediat ce aţi ajuns la maturitate, imediat ce situaţia materială v-o permite.
Nu sunteţi cu adevărat oameni fără o Familie normală şi copii.”
În antichitate nu puteau obţine funcţii în conducerea Cetăţii decât cei care aveau soţie şi copii.
De ce nu ar fi la fel şi în prezent?

Să ne căsătorim de tineri e o datorie şi în acelaşi timp o mare fericire.
Ca aproape întotdeauna obligaţia morală impusă individului pentru binele general îi asigură şi binele său personal.
Câştigul societăţii ar trebui să ne preocupe pe toţi pentru că e şi câştigul fiecăruia dintre noi.
Nu există fericire reală, întreagă şi durabilă decât în căsătoria firească, în Familie.

-IV-

Căsătoria e mai frumoasă în tinereţe când soţii au viaţa înainte şi dispun de bunul cel mai de preţ: puritatea sufletului şi a corpului.
E iubire adevărată sfinţită de îndatoririle pe care ei şi le asumă pentru a oferi un cămin luminos noii vieţi pe care o pregătesc.
Toată existenţa tinerei perechi va fi reflexul orelor fermecătoare, inefabile, trăite la începutul lungului drum pe care-l va străbate în comun.
Amintirea lor îi va lumina momentele grele, întunecate ale existenţei făcându-le suportabile şi atenuându-le amărăciunea.

Soţilor le va reveni deseori în minte şi pe buze amintirea încântătoare a primelor zile ale căsătoriei lor.
„Îţi mai aminteşti când aveam împreună patruzeci de ani şi când în mica şi umila noastră gospodărie totul era o primăvară, chiar şi iarna?”, îi spune tata mamei când îi cuprinde pe amândoi nostalgia.
Tata mi-a descris tinereţea sa astfel:
„Am muncit, am iubit, m-am căsătorit.
Iubirea şi munca sunt cel mai bun început pentru o Familie şi se contopesc una cu alta.
Apoi aţi apărut voi, copiii.
Mama vă hrănea pe voi, eu o hrăneam pe ea.
Mai multă fericire cere mai multă muncă.
Munceam toată ziua, apoi am muncit şi noaptea.
Viaţa e grea, dar frumoasă.”

În Familia tânără se formează şi se consolidează dragostea pentru muncă, ataşamentul pentru datorie, se ţese zi de zi o legătură indestructibilă între soţ şi soţie, se produce o contopire a gândurilor lor, a sentimentelor lor, a voinţelor lor, se realizează între ei o unitate pe care doar moartea o poate distruge.
Cine dă mai mult şi cine primeşte mai mult în această comuniune a două suflete?
Nu contează!
Fiecare dă tot ce are.
Bărbatul aduce forţa, voinţa şi raţiunea calmă dominând sentimentul.
Femeia aduce delicateţea, frumuseţea, sensibilitatea şi devotamentul.

-V-

Diferenţa de roluri, în viaţă, între bărbat şi femeie e determinată de diferenţa conformaţiei lor fizice şi psihice.
Bărbatul e hărăzit în mod natural unor activităţi grele care cer muşchi puternici, un caracter ferm şi rezistenţă.
Menirea lui e de a-şi hrăni Familia.
Câmpul lui de activitate e la muncă în exterior, în mediul social.
El îşi are acolo locul şi misiunea sa.
Femeia are îndatoriri mai blajine, mai blânde care nu necesită forţă musculară şi voinţă activă.
Domeniul ei e în Familie unde se poate exercita cel mai bine activitatea sa tandră, răbdătoare şi neobosită.
Ea e predestinată de chiar legea firii să fie stăpâna absolută a căminului.
Cea care are servici, cea care nu se poate consacra Familiei, ar trebui să fie o excepţie.

Din păcate, îndepărtarea soţiei de soţ şi de copii e o regulă a zilelor noastre.
Ne-au adus aici impunerea unor moravuri aberante şi dezechilibrele create în civilizaţia modernă.
Pentru că majoritatea soţiilor sunt obligate să-şi neglijeze căminul, nici soţii cei mai devotaţi nu-şi mai pot îndeplini cum se cuvine îndatoririle.
Rezultă din aceasta diminuarea populaţiei, generaţii tinere debusolate, uşor de împins pe panta viciului şi o economie socială imperfectă.

-VI-

În căsătorie, soţul e dator să-şi întreţină soţia şi copiii.
E obligaţia sa legală şi morală.
Numai în caz de absolută necesitate femeia poate prelua o îndatorire care nu e a sa.
Doar sărăcia poate fi o scuză pentru aşa ceva.
Ce cămin poţi avea, cum pot fi crescuţi copiii, dacă mama e absentă cea mai mare parte din zi?

Dumnezeu ne-a dat la fiecare câte un rol pe lumea aceasta.
Femeii îi revine grija casei şi Familiei.
Bărbatului îi revine munca grea în exterior, truda aducătoare de bani.
El trebuie să câştige tot ce poate pentru ai săi, femeia trebuie să-i gospodărească chibzuit banii.

Bugetele mari şi mici au nevoie de echilibru.
O rezolvare exactă a problemei cheltuielilor e importantă pentru stabilitatea Familiei.
Acolo unde ordinea materială nu domneşte apar tulburări morale şi neliniştile împiedică o deplină stăpânire de sine.

-VII-

Tânăra care se mărită e, se spune, ca o foaie albă, nescrisă.
Dacă tânăra a primit deja nişte impresii care i-au influenţat caracterul bărbatul o poate schimba în bine.
Dacă o iubeşte, dacă e iubit de ea, va fi ascultat, înţeles, urmat fără să fie nevoie să comande.
Puterea sa se va naşte din iubire, din maturitatea gândirii, din voinţa chibzuită, din importanţa muncii sale pentru Familie.
Cu cât mai mare va fi superioritatea raţiunii sale şi a voinţei sale, cu atât mai puţin va trebui să dea dovadă de autoritate.
Bărbatul trebuie să aibă în Familie un asemenea ascendent încât să nu fie nevoie să dea cu pumnul în masă pentru a se impune.
Faţă de soţie mai ales trebuie să fie rezervat, să folosească doar mijloace afectuoase de convingere, sigur că va obţine în acest mod tot ce e rezonabil să vrea.
Tandreţea, dorinţa de a-i place îi vor apropia soţia, îi vor permite s-o modeleze, s-o facă să fie complet a sa.

Bărbatul raţional şi de caracter nu poate să nu aibă în soţie o păzitoare blândă şi vigilentă a căminului, o femeie iubitoare, virtuoasă, care răspândeşte fericire în jurul ei.
Cel lipsit de voinţă şi de moralitate poate transforma o tânără onestă într-o femeie care va fi asemenea lui, adică om de nimic pregătit pentru orice cădere.

Influenţa soţului asupra soţiei se constată în viaţă în fiecare clipă, la fiecare pas.
Să luăm exemplul a două surori având aceeaşi educaţie, aceleaşi calităţi şi aceeaşi capacitate de a fi soţii şi mame excelente.
Ele se mărită.
Soarta lor va fi foarte diferită dacă soţii lor nu se aseamănă.
Să presupunem că unul are înţelepciune şi spirit de echitate, că e de valoare intelectuală şi morală superioară.
Tânăra sa soţie va ajunge puţin câte puţin să-i semene.
Ea va deveni demna sa tovarăşă de viaţă, va fi admirată şi respectată la fel ca el.
Cealaltă soră se mărită cu un bărbat mediocru şi cu o moralitate îndoielnică.
După un timp căsătoria se destramă şi soţia o ia pe drumuri rele pierzându-şi orice pudoare, orice demnitate.
Cine nu a văzut un astfel de spectacol?
Regula nu e totuşi absolută, ci foarte generală şi excepţiile n-o infirmă.

-VIII-

Iubirea, generozitatea sentimentelor domnind în cămin înalţă, înnobilează soţul şi soţia, aşa cum mai târziu vor contribui la formarea morală a copiilor.
Afecţiunea şi grija reciprocă a soţilor, ataşamentul lor pentru toate îndatoririle vieţii vor da frumuseţe, forţă şi siguranţă Familiei.
Iubirea şi virtutea sunt talismane care apără de toate relele.

Pentru ca bărbatul şi femeia să-şi găsească în Familie bucuria şi calmul dorite, e nevoie de Religie.
Din acest punct de vedere învăţăturile creştine le pot fi deosebit de utile.
Având o concepţie superioară despre menirea lor, despre demnitatea lor, ei se vor înălța mai presus de simţuri, se vor respecta mai mult, vor fi mai uniţi şi vor da trăinicie căsniciei lor.
Creştinismul, e necesar tuturor celor care vor să aibă o existenţă demnă şi utilă, tuturor Popoarelor care vor să trăiască şi să progreseze.

Dordea Cosmin
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Tomi Mier Dec 18, 2013 8:51 am

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 2 Noel--12-

CELE PATRU LUMÂNĂRI ALE MICULUI PĂSTOR
de Maria Scheidl şi Marcus Pfister

Toate acestea s-au întâmplat acum două mii de ani în ţinutul Galilei.
Era o zi cenuşie.
Ceaţa acoperea totul, chiar şi soarele.
Doi păstori, Ioan şi Daniel, au hotărât să-şi ducă oile pe munte unde era soare.
Daniel, care nu avea decât opt ani, se ţinea scai de Ioan.
Ceaţa deasă îl speria.
Ioan era înalt şi voinic şi-l putea ocroti.
Un miel alb ca zăpada sărea în jurul lor behăind
Ioan i-l dădu în grijă lui Daniel.
Daniel nu-şi scăpa mielul din ochi şi noaptea îl încălzea la piept.

După şase zile iarba se termină pe păşune.
Trebuiau să coboare şi să-şi ducă oile în altă parte.
Daniel a vrut să-l ajute pe Ioan să adune turma dar acesta îl refuză: „Odihneşte-te, îi spuse el, a-i muncit destul în ultimul timp.”
Aşa era, micul păstor alergase mult după mielul său.
Daniel se întinse sub un copac, mielul se cuibări lângă el şi aţipiră amândoi.
În timp ce dormea Daniel simţi un miros plăcut de trandafiri şi de crini.
Încercă să deschidă ochii, dar pleoapele îi erau prea grele.
I se mai păru că aude nişte cântări, apoi nimic.
Când se trezi Ioan îl întrebă supărat: „Unde-i mielul?”
Daniel sări în picioare, strigă mielul alb, apoi îl căută peste tot.
Degeaba, nu-l găsi nicăieri, mielul dispăruse.
Ioan îi spuse atunci: „Trebuie neapărat să-l găseşti!”

Fiindcă noaptea era întunecoasă, Ioan îi dădu lui Daniel un felinar cu patru lumânări şi-l rugă să aibă grijă de el.
Daniel plecă să-şi caute mielul.
Îl căută toată noaptea şi toată ziua fără să dea de urma lui.
Soarele apunea.
Trebuia să continue? Unde? Cum?
Daniel era pe cale să-şi piardă speranţa când auzi un zgomot în spatele unei stânci.
„Mielule, mielule!” strigă el.
O voce groasă îi răspunse: „Hei! Ce cauţi? Un miel?”
Un bărbat atletic apăru deodată în faţa lui Daniel.
Speriat micul păstor vru să fugă.
„Nu-ţi fie teamă, îi spuse bărbatul, mielul pe care-l cauţi e pe câmpul de măslini de acolo.
L-am văzut. E mic şi alb ca neaua.”
„Mi-ai găsit mielul, spuse Daniel, mulţumesc. Cu ce te-aş putea ajuta?”
„Nu ai cum să mă ajuţi, nu văd nimic în bezna asta.”
Daniel îi dădu una din lumânările sale bărbatului.
„Ia-o, îţi va lumina drumul. Eu mai am trei.”
„Mi-o dai mie? întrebă uimit bărbatul care era hoţ, e prima dată când îmi dă cineva ceva. Mulţumesc mult!”

Se înnoptase.
Daniel porni spre câmpul de măslini pentru a-şi găsi mielul.
Dar unde era? Se ascunsese?
În apropiere se afla o grotă şi în grotă ceva mişca.
Daniel porni spre ea şi dădu peste un lup.
Înspăimântat vru să se întoarcă dar lupul îl prinse de haină.
Tremurând micul păstor încercă să se elibereze.
Lupul îi dădu drumul şi începu să geamă.
Atunci Daniel văzu că laba îi sângera şi nu-i mai fu teamă.
Rupse o bucată din haina sa şi-i făcu un bandaj.
„Stai liniştit, spuse el, ca rana să se vindece.”
Daniel vru să plece, dar lupul îl prinse iar de haină şi-l privi: „Vrei să rămân cu tine? Nu pot. Trebuie să-mi găsesc mielul. Şi el are nevoie de mine.”
Daniel se gândi o clipă, apoi puse o lumânare lângă lup: „Uite, lupule, lumina aceasta te va mângâia şi-ţi va ţine companie. Două lumânări îmi ajung. Ioan va fi de acord.”
Lupul fu mulţumit şi Daniel plecă.

Daniel căută toată noaptea fără să găsească nimic.
Dimineaţa intră într-un orăşel.
Un cerşetor îl opri din drum: „Dă-mi un bănuţ, te rog!”
Daniel se opri: „Nu am bani, sunt un biet păstor în căutarea unui miel. L-ai văzut?”
„Tot ce văd e sărăcia, spuse cerşetorul, casa mea e o grotă întunecată şi rece.”
„Atunci ia lumânarea asta, e tot ce am. Îţi va da un pic de căldură şi de lumină.”, spuse Daniel.
Cerşetorul luă lumânarea, îi mulţumi şi-i ură noroc.

Daniel a întrebat toată ziua oamenii dacă nu i-au văzut mielul, dar nimeni nu-l văzuse.
Descurajat, porni din nou peste câmpuri şi se pregăti să-şi petreacă noaptea la marginea unui drum.
Atunci simţi din nou parfumul de trandafiri şi de crini.
De unde venea?
Mai auzi şi cântece de bucurie.
Ultima sa lumânarea aproape că nu mai lumina în întuneric, dar Daniel se luă după cântări.
În curând zări un staul, se apropie şi intră.
În staul era la fel de întuneric ca afară.
Daniel rămase timid lângă uşă, nu vedea nimic.
Dar apoi zări o pată albă. Era mielul său.
„Apropie-te”, spuse blând o voce.
Mut de fericire, Daniel se supuse şi văzu, lângă mielul său, un copil mic culcat pe paie.
Daniel îngenunche şi-şi puse ultima lumânare alături de copil.
Nu era decât o flăcăruie, dar acum strălucea ca soarele.
Staulul sărăcăcios fu iluminat ca un palat în sărbătoare.
Cerul se înseninase, era plin de stele şi cântecele de bucurie răsunau până departe la păstorii din câmpie.

Traducere de Pârvu Ana Maria
______________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 2 Pensees

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 2 Pensees

Tomi Vin Dec 20, 2013 7:46 am

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 2 1001491_poza_1167004896

O LEGENDĂ DE CRĂCIUN: CÂNTECUL PĂSTORILOR
de Max Bolliger

A fost odată un păstor bătrân care cunoştea bine stelele.
Într-o noapte, bătrânul păstor stătea sus pe o colină împreună cu nepotul său de şapte ani şi privea cerul sprijinit în toiag.
- Va veni, spuse el.
- Când va veni? întrebă nepotul.
- Curând!
Îndoiala pe care o văzu în ochii nepotului îl mâhni.
Când el nu va mai fi cine va spune copiilor ce au prezis profeţii?
De-ar veni mai repede!
Această aşteptare îi umplea în întregime inima.

- Va purta coroană de aur? întrebă deodată nepotul, întrerupându-i bătrânului păstor şirul gândurilor.
- Da!
- Şi sabie de argint?
- Da!
- Şi mantie de purpură?
- Da!
Nepotul părea fericit ascultându-l.

Băieţelul se aşeză pe o piatră mare şi începu să cânte din fluier.
Bătrânul asculta atent.
Melodia răsuna simplu şi duios.
Copilul exersa zilnic dimineaţa şi seara. Voia să fie pregătit când împăratul va veni.
- Vei cânta şi pentru un împărat fără coroană, fără sabie şi fără mantie de purpură? îl întrebă păstorul.
- Nu! îi răspunse nepotul.
Cum ar putea să-l răsplătească pentru cântecul său un împărat fără coroană?
El voia aur, argint.
Voia ca toţi ceilalţi să facă ochii mari şi să-l privească cu invidie.
Bătrânul păstor oftă.
Cum să-i explice unui ţânc că împăratul care va veni nu va purta coroană, sabie şi mantie de purpură deşi va fi mai puternic ca toţi împăraţii?

Într-o noapte apărură semnele pe care le aştepta bătrânul păstor.
Cerul era mai luminos ca de obicei şi deasupra Betleemului strălucea o stea mare.
Toţi păstorii au văzut atunci îngeri învăluiţi în lumină care spuneau: „Nu vă temeți! Astăzi vi s-a născut Mântuitorul!”
Micul păstor alergă după îngeri.
Sub haină, la piept, îşi simţea fluierul.
Ajunse primul la staul şi privi copilul nou-născut.
Stătea înfăşat într-o iesle în care se dădea mâncare la vite.
Un bărbat şi o femeie îl priveau fericiţi.
Bunicul şi ceilalţi păstori, când sosiră, îngenuncheară în faţa copilului.

El era împăratul de care i se vorbise?
Nu! Nu era posibil, se înşelau.
Niciodată nu va cânta din fluier aici!
Şi dezamăgit, plin de amărăciune, micul păstor plecă şi se cufundă în noapte.
Curând copilul începu să plângă. El nu voia să-l audă, îşi astupă urechile şi-şi urmă drumul.
Dar plânsetul acela îl urmărea şi-i sfâşia inima, aşa că se întoarse din drum.
Îi văzu atunci pe Maria, pe Iosif şi pe păstori încercând să liniştească pruncul.
Nu mai putu să reziste, îşi scoase fluierul din haină şi începu să cânte.
În timp ce melodia se înălţa pură, suavă nou-născutul se opri din plâns şi-l privi pe micul păstor zâmbind.
În aceeaşi clipă acesta înţelese că zâmbetul celui pentru care cânta făcea cât tot aurul şi tot argintul din lume.

Traducere de Pârvu Ana Maria
ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 2 Zvon2

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 2 Zvon2

__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Continut sponsorizat