Re: ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL

Toio Vin Ian 22, 2016 9:53 am

RÂNDURI PENTRU TINERI (7)

Suflet şi corp

-I-

Mens sana in corpore sano. Ştiu că spunând aceasta repet ce spun toţi educatorii. Nu contează, maxima e bună, trebuie să ne-o însuşim. Ea rezumă ceea ce înţelepciunea ne arată că e bine să ne dorim: o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Nu sunt două lucruri diferite. Starea de sănătate sau de boală a corpului afectează starea sufletului şi reciproc. Echilibrul moral nu există decât dacă suntem fizic echilibraţi. Invers, nu putem conta pe o sănătate durabilă cu o fire neliniştită şi melancolică.

Pentru a fi sănătoşi nu e de ajuns să ne fortificăm corpul. E necesar, dar nu suficient. E necesar pentru că dezvoltarea forţei, a rezistenţei la oboseală, supleţea, agilitatea nu se obţin fără exerciţiu, fără antrenament. Nu e suficient pentru că e nevoie de mai mult. Fortificării corpului se impune să-i adăugăm fortificarea sufletului. Sufletul e ansamblul facultăților noastre morale şi intelectuale. El poate ajuta corpul să suporte poverile vieţii, să lupte cu relele ei, să-i evite pericolele. El are asupra corpului o influenţă importantă şi incontestabilă. Acţiunea corpului asupra sufletului e şi ea evidentă. Boala slăbeşte, paralizează, anihilează uneori complet inteligenţa, sensibilitatea şi voinţa.

-II-

Sentimentele intense, patimile, mişcările dezordonate ale sufletului provoacă tulburări ale corpului, aduc boala sau chiar moartea. O spaimă violentă, o bucurie mare, neaşteptată, o mânie fără limite au produs adesea accidente grave sau decese. Corpul tremură de frică la fel cum tremură de frig. E universal recunoscut că teama de bolile contagioase ne expune contaminării şi că răul loveşte de preferinţă oamenii speriaţi.

Aceia care nu se lasă cuprinşi de teama de boli sunt, în general, sănătoşi. Tăria de caracter, curajul exercită o acţiune binefăcătoare asupra corpului. Goethe a evitat prin forţă morală o boală gravă în timpul unei epidemii. „E greu de crezut, spunea el, câtă putere are voinţa într-o astfel de situaţie. Ea pune corpul într-o stare de activitate care îndepărtează toate influenţele vătămătoare.” Iată ce dovedeşte eficienţa, în cele mai grele împrejurări, a acţiunii sufletului de apărare a corpului. Aceasta se confirmă în plus prin imunitatea de care se bucură în spitale, în mijlocul bolnavilor contagioşi, medicii şi infirmierele. Sentimentul datoriei, seninătatea profesională, tăria de caracter îi ajută să înfrunte cu succes pericolul permanent

Persoanele care se plâng mereu de sănătatea lor, care gem sub povara relelor, sunt cele care nu arată în viaţă nici hotărâre, nici fermitate, nici curaj. Firile slabe îşi impun slăbiciunea corpurilor celor mai robuste şi le pregătesc pentru boli şi infirmităţi. Dimpotrivă, bolile, indispoziţiile rămân lipsite de gravitate, nu se dezvoltă, dacă nu ne gândim prea mult la ele, dacă ne vedem în continuare de viaţa noastră. Activitatea arde toţi germenii morbizi.

Unele boli sunt rezultatul evident al unei lipse de echilibru sufletesc. Proasta dispoziţie constantă, egoismul, lipsa de stăpânire de sine dau naştere unor rele vagi sau distincte care fac existenţa scurtă, neplăcută şi dureroasă.

-III-

Cine se lasă copleşit de necazuri, cine e morocănos, insuportabil, viciază totul în el, slăbeşte, piere. Cine se lasă dominat de nervi devine isteric. Cine se preocupă excesiv de sine, de sănătatea sa îşi va descoperi boli fictive şi va ajunge în final să se îmbolnăvească de-a binelea. Dacă toţi aceştia ar face apel la raţiune, la voinţă, dacă ar acţiona, dacă şi-ar găsi preocupări mai nobile, mai înalte, şi-ar vindeca tarele sufletului şi ar evita suferinţele corpului.

Ipohondria şi depresia nu erau cunoscute anticilor. Să fim nobili ca dacii şi energici ca romanii! Astfel aceste rele vor dispare. Moralul are, prin urmare, o acţiune puternică asupra fizicului. Raţiunea, voinţa, nobleţea sentimentelor contribuie la apărarea corpului nostru de boli, ne fac viaţa mai sănătoasă şi mai lungă. Să fim convinşi, să fim conştienţi de puterea pe care o avem asupra corpului nostru şi asupra sufletului nostru! Să avem încredere în noi!

-IV-

Prin acţiunea noastră morală putem evita în mare măsură boala. Dar putem contribui şi la vindecare dacă ne îmbolnăvim? Cu siguranţă, da. Calmul, curajul de care dăm dovadă când suntem bolnavi, voinţa de a scăpa de boală ne ajută mult în procesul de însănătoşire. Medicii ştiu câte ceva despre aceasta. Să ai ca bolnav un om cu sentimente superioare şi cu caracter ferm e un adevărat noroc. Medicul găseşte la el un element serios de succes pentru tratamentul pe care-l prescrie. O credinţă, un sentiment au efecte la fel de binefăcătoare într-o boală ca voinţa.

Sunt multe exemple autentice de oameni ţintuiţi la pat de o paralizie a picioarelor pe care credinţa sau spaima i-au lecuit. Un paralitic e dus duminica la biserică, la slujbă. Se răspândeşte zvonul printre credincioşi că a scăpat un leu de la grădina zoologică şi că a fost văzut în vecinătate. Cuprinşi de panică oamenii fug. Bolnavul nostru se vede abandonat. Sângele-i îngheaţă în vine, nervii îi sunt încordaţi la maxim. Disperat se roagă febril şi paralizia îi dispare. După ce pericolul a trecut omul nostru e găsit la mare înălţime, într-o firidă, unde a ajuns nu se ştie cum şi de unde nu a fost uşor să fie coborât. Casa altui paralitic ia foc. Teama îl cuprinde la gândul morţii oribile care-l ameninţă şi-l face să-şi regăsească uzul picioarelor. Sare din pat, fuge şi se salvează.

Nu doar credinţa sau teama produc efecte atât de extraordinare. Pe un om o boală de nervi îl împiedica să-şi mişte limba şi să vorbească. Medicul său a inventat un instrument capabil să-l vindece. El îi vorbea uneori despre invenţia sa bolnavului care aştepta cu nerăbdare ca instrumentul să fie gata. Momentul folosirii lui veni. Bolnavul era foarte emoţionat. Înainte de a începe operaţia medicul a vrut să-i ia temperatura pacientului şi i-a introdus un termometru în gură. Acesta a crezut că era instrumentul aşteptat. Emoţia sa a fost atât de mare că a început să vorbească.

N-am mai termina povestind lucruri de acest fel ce pot fi considerate dovezi ale influenţei sufletului asupra sănătăţii corpului. Această influenţă e reală şi nu poate fi negată.

-V-

Moralul acţionează şi asupra aspectului exterior al omului. Există o armonie incontestabilă între expresia chipului, sentimente şi gânduri. Astfel de lucruri durabile nu pot să nu lase urme acolo unde lucruri trecătoare ca bucuria, frica, entuziasmul se reflectă în mod atât de expresiv. Bunătatea, nobleţea şi demnitatea vieţii se citesc pe faţa omului la fel ca viciul, josnicia şi răutatea.

Nu trebuie să fii mare fizionomist ca să ghiceşti dintr-o privire pe omul de moravuri rele. Dezmăţul aplică pe chip un stigmat care nu înşeală. Influenţa vieţii morale asupra frumuseţii se constată şi mai bine atunci când revedem, după ani, pe cineva al cărui fel de a fi s-a schimbat profund. Un tânăr cu purtare ireproşabilă, pe care nu l-am mai întâlnit de mult, a fost viciat de anturaj. Îl vedem apoi din nou fără să ştim ce s-a întâmplat între timp. E palid, încercănat, tras la faţă şi pare mai vârstă cu cel puţin zece ani. Frumuseţea e fiica sănătăţii, a raţiunii cumpănite şi a sentimentelor nobile.

Dordea Cosmin
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Sam Ian 23, 2016 10:12 am

RÂNDURI PENTRU TINERI ( 8 )

Familia

-I-

Familia… Cu câtă afecțiune şi gravitate rostim acest cuvânt la orice vârstă! Copii când Familia e pentru noi adăpost şi viaţă. Tineri în drum spre o existență independentă când Familia e pentru noi locul unde sunt ființe dragi. Tați când Familia devine pentru noi centrul preocupărilor şi oaza de liniște în mijlocul luptelor vieții. Toţi cei cu inimă duioasă şi cu suflet mare fac din Familie obiectul atașamentului lor, al respectului lor şi al venerației lor.

Națiunile cu adevărat puternice se sprijină pe o robustă constituție morală şi legală a Familiei. Fără această bază niciun Popor nu poate trăi, niciun Stat nu e solid. Familia e principala instituţie a omenirii, e societatea naturală, originea şi embrionul tuturor societăţilor organizate. Fără ea dezvoltarea, progresul, civilizația nu ar fi fost posibile. Familia i-a dat omului forţă, l-a apropiat de semenii săi, a generat sub imboldul nevoii sentimentul şi practica solidarităţii umane.

Şi astfel, cu timpul, prin dezvoltarea rațiunii, din Familie s-a născut Cetatea. Ea s-a constituit din alianțele care au creat Familii noi, din raporturile, din interesele comune care au fost consecinţa lor. Cetatea extinsă la toţi oamenii aceleiași Naţiuni, la ansamblul teritoriului lor, a dat la rândul său naștere Patriei. Patria e Familia noastră cea mare. Familia e Patria noastră cea mică. Patria şi Familia, aceste două nume ne răsună în urechi la fel de plăcut, de nobil, de mândru. Spre ele se îndreaptă sufletul nostru, forţa şi energia noastră vitală.

-II-

Antichitatea, ai cărei fii suntem, şi-a întemeiat instituțiile politice şi religia pe cultul Familiei. Nu se știe mai nimic despre cultul Familiei la daci. Romanii întrețineau permanent un foc în semn de venerație pentru Familia lor şi principali zei la care se închinau erau larii, zeii casei, strămoșii. Fiul se prosterna cu același respect religios în faţa tatălui şi bunicului ca în faţa altarului ridicat în cinstea înaintașilor comuni. Având o puternică instituţie a Familiei romanii au stăpânit lumea.

Cultul strămoșilor din Roma antică se mai practică încă în Asia. Popoarele de acolo îi sunt atât de atașate că propagarea Religiilor şi ideologiilor care nu-l admit e aproape imposibilă la ele. Practicile lor religioase legate de ascendenții morți sunt dublate de dovezile vizibile ale unui mare respect pentru părinții în viaţă. Moravurile, care au dat Familiei în aceste ținuturi îndepărtate o forţă şi o coeziune atât de mari, au făcut posibilă formarea unor Naţiuni viguroase. Datorită solidității Familiilor lor asiaticii vor stăpâni lumea.

-III-

Noi nu putem să practicăm un cult al oamenilor care ne-au precedat în viaţă şi din care ne tragem. Putem însă să le păstrăm un loc în sufletul nostru. Să ne gândim la ei şi să le reconstituim existenţa cu ajutorul cunoștințelor istorice. Îi vom vedea în viforul secolelor trecute şi le vom admira curajul în viaţă, în muncă şi în luptă care le-a permis să ne lase ca moştenire o Patrie frumoasă şi bogată. Chiar şi aceia dintre ei care au fost umili sunt demni de respect pentru că mulţi dintre ei şi-au dat viaţa ca România să trăiască.

Să învățăm deci să ne cunoaștem strămoșii, să-i iubim, să-i respectăm. Ar fi bine dacă ne-am scrie istoria propriei noastre Familii chiar dacă nu avem date decât până la bunici, chiar dacă faptele nu par demne de interes. Această istorie ar fi titlul nostru de noblețe, noblețea unor oameni obișnuiți, cinstiți, muncitori, demni şi dârji.

-IV-

Sentimentele pe care le avem faţă de rude necunoscute moarte înainte să ne naștem, sunt vagi prin forţa lucrurilor. Ele sunt de aceeași natură cu acelea pe care le avem faţă de părinți dar de o intensitate diferită. Iubirea de părinți e tangibilă, obiectivă, profundă făcută din tandrețe, din recunoștință, din respect. Ea e instinctivă la copil. Acela care nu-şi iubește părinții e o excepție.

Când copilul creşte, când personalitatea începe să i se formeze, iubirea de părinți e întărită de rațiune, de ideea pe care şi-o face despre datorie. Ne iubim părinții pentru că aşa e firesc şi pentru că știm că le datorăm iubire. E o îndatorire agreabilă şi sfântă uşor de îndeplinit în orice situaţie. Religia creștină spune „Cinstește-i pe tatăl şi pe mama ta”. Legea însăși impune obligații faţă de părinți.

Să ne iubim, să ne cinstim, să ne ajutăm părinții, iată ce totul în noi şi în afara noastră ne cere şi ne impune. Datoria de recunoștință faţă de ei începe cu viaţa pe care ne-au dat-o crescând apoi datorită iubirii cu care ne-au copleșit şi sacrificiilor pe care le-au consimțit pentru noi. Putem calcula câte eforturi au făcut, câte umilințe au acceptat, câte nopți nu au dormit cu gândul la noi, la viitorul nostru? Le-ar fi fost uşor, dacă i-ar fi imitat pe egoiștii care dau înapoi în faţa greutăților familiale, care vor să-şi ofere totul lor înşile, care vor să trăiască doar pentru ei. Spre deosebire de aceștia părinții noștri au trăit pentru noi, grija pentru sănătatea şi viaţa noastră a fost preocuparea lor de toate zilele, călăuza existenței lor.

E ceva mai bun pe lume ca afecțiunea fără margini, fără compromisuri, care înconjoară şi care ocrotește copilul? E ceva comparabil cu intensitatea iubirii dezinteresate a unei mame? Fiul cel mai tandru şi cel mai devotat nu-i va putea înapoia niciodată mamei sale ce a primit de la ea, nu o va putea iubi niciodată atât de mult cât ea l-a iubit. O mamă știe aceasta şi-şi iubește copii şi mai mult.

-V-

Iubirea pentru părinți, recunoștința, respectul pe care li le datorăm, se traduc prin felul cum ne purtăm cu ei. Modul în care omul matur îşi îndeplineşte îndatoririle faţă de părinți diferă de cel al copilului. Micile extravaganțe, iertate unui adolescent, nu se mai potrivesc unui tânăr. Tânărul datorează tatălui său şi mamei sale un respect mai constant, o stimă mai profundă, chiar dacă nu mai e constrâns la aceeași ascultare. Voinţa lor nu o va înlocui niciodată pe a sa în viaţa de fiecare zi. Dar în lucrurile grave, unde ei au dreptul să-şi spună cuvântul, trebuie să țină cont de părerea lor.

Când copii şi părinții se iubesc totul între ei e uşor. Afecțiunea e talismanul care îndepărtează dificultățile şi relele. Trebuie să ne iubim părinții la orice vârstă, trebuie să rezervăm o parte a sufletului nostru acestui trecut venerabil şi drag, oricât de apropiate şi de acaparante sunt prezentul şi viitorul personificate de Familia pe care ne-am întemeiat-o. Trebuie să ne iubim părinții până la sfârșitul lor şi chiar dincolo de mormânt. Omul care s-a realizat în viaţă şi care se înclină cu respect în faţa acelora care i-au dat ființă, care le aduce ca omagiu binele făcut de el, succesele obținute de el, se înnobilează, creşte.

Iubindu-ne părinții, fiindu-le devotați, ne înţelegem şi îndatoririle faţă de ceilalţi membri ai Familiei. Frații, surorile, sunt o parte din noi înşine, un pic tata sau mama dacă sunt mai mari ca noi, un pic copii noștri dacă sunt mai mici ca noi. Să-i iubim e firesc şi uşor. Să-i ajutăm, să-i sprijinim e o datorie. Să le rămânem apropiați pe tot parcursul existenței, indiferent de împrejurări, ne dă şi le dă o forţă eficientă material şi moral.

-VI-

Tot ce asigură coeziunea Familiei şi o continuă e bine în sine, bine pentru societate. Unitatea şi soliditatea Familiei dau unitate şi soliditate Naţiunii. Omul bun şi cetățeanul util îşi dobândesc principalele virtuți în Familie. Patriotismul apare şi se dezvoltă în Familie. În Familie şi doar în Familie se dobândeşte respectul pentru femeie specific societăţilor civilizate cu moravuri oneste şi pure.

Atașamentul faţă de Familie ne determină să ne dorim o reputație bună. Vrem să impunem respect nu doar pentru noi, ci şi pentru ai noștri. Vrem să le transmitem copiilor un nume fără pată aşa cum şi noi am primit. Suntem mândri de Familia noastră şi dorim ca descendenții noștri să fie la rândul lor mândri de ea.

Motive de ordin personal şi social, interesul superior al Ţării, impun apărarea Familiei.
Voi spune deci cu convingere pentru a rezuma ce am scris:
− să-i iubim şi să-i respectăm la orice vârstă, în orice situaţie pe cei care ne-au dat viaţă;
− să rămânem apropiați prin afecțiune şi devotament de rudele noastre de toate gradele;
− să fim devotați ideii de Familie normală formată dintr-un bărbat şi dintr-o femeie;
− să dobândim, odată cu respectul profund pentru femeie, calitățile şi virtuțile care nu se găsesc decât în Familie.

Dordea Cosmin
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Dum Ian 24, 2016 1:48 am

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 12 Unire1

HORA UNIRII
de Vasile Alexandri

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n Ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-1 secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 12 Unire2

ROMÂNIA APĂRĂ-ŢI SUFLETUL - Pagina 12 Unire2

Toio Vin Ian 29, 2016 8:14 am

RÂNDURI PENTRU TINERI (9)

Iubirea

-I-

Să ne achităm de îndatoririle pe care le avem faţă de părinți cu o afecțiune devotată şi recunoscătoare care nu se dezminte niciodată! Să le păstrăm un loc în mintea noastră şi în inima noastră! Să privim însă hotărâți spre viitor! E ceea ce ne cer chiar tata şi mama. Suntem copii lor, e timpul să fim noi înşine.

Să mergem spre viaţa care ne cheamă, spre tot ce e bun şi sănătos! Să ne facem datoria, adică să fim activi şi să muncim. Să căutăm fericirea, adică iubirea. Să fii activ şi să iubești, iată ce înseamnă o viaţa dinamică. Fii activ, munceşte, iubește spune legea firii. Să iubești e o datorie pe care o îndeplinim cu bucurie. Sentimentul o dictează, dar raţiunea trebuie s-o controleze.

-II-

Iubirea nu poate fi neserioasă şi frivolă. E înainte de toate ceva frumos şi pur, fără nimic trivial, fără nimic murdar sau degradant. Iubirea de unde se naște viaţa e baza Familiei şi a Naţiunii. Ea le formează dându-le totodată trăinicie. Ea face ușoare şi plăcute îndatoririle uneori grele pe care le impune.

Nimic nu are forţa iubirii. Prin ea se conduce lumea. Pervertirea ei, transformarea ei în depravare, are efecte mai devastatoare ca armele de distrugere în masă sau ca dezastrele naturale. Moralitatea e o condiție a supraviețuirii omului.

-III-

Iubirea generează iubire. Să iubim din toată inima, din tot sufletul! Dacă suntem în stare de asta, dacă respectăm iubirea, dacă ne respectăm pe noi înşine, ne vom putea feri de dezmăț, de poftele grosolane ale simțurilor, de ceea ce veștejește şi înjosește.

Să ne apărăm tinerețea, prospețimea sentimentelor, sănătatea şi demnitatea! Toate acestea se pierd în ceea ce se numește, probabil în derâdere, plăcere. Toate acestea le putem irosi repede şi apoi vom regreta toată viaţa. Puțini dintre noi se complac în dezmăț. E nevoie de o fire josnică, de sentimente vulgare care din fericire sunt destul de rare. Dar ispita, o mândrie prostească, absurda prejudecată care vede în lipsa de înfrânare un atribut al tinereții, îi corup pe mulţi.

Cel care are respect de sine, sentimente delicate şi o voinţă puternică nu va cădea pradă ispitelor. Îşi va ţine capul sus fără să privească mocirla de la picioarele sale, fără să se lase vreodată atras de ea. Îşi va păstra inima şi corpul tinere pentru iubirea adevărată care înalță omul mai presus de sine. Şi dacă a găsit-o pe cea pe care şi-o dorește de soție, rezistența la plăceri grosolane îi va fi ușoară. Va avea în iubirea sa un scut care-l va apăra de depravare.

-IV-

Nimic nu e mai frumos şi mai pur, mai plin de grație şi de farmec ca iubirea sinceră dintre un tânăr şi o tânără. Să iubim, dar să știm să ne-o alegem bine pe cea pe care o vom iubi. Înainte de a ceda sentimentelor să ne ascultăm raţiunea. Altfel iubirea să va naște dintr-o pasiune trecătoare pe care o vom regreta mai târziu. Altfel nu va avea cine să-i spună inimii „nu” când greșește.

Să alegem aşadar bine. S-o iubim pe aceea care merită să fie iubită, care merită să ne fie alături toată viaţa. Să ne căutăm aleasa inimii printre cele al căror chip şi persoană degajă demnitate, cinste, moralitate şi sănătate. S-o iubim şi vom fi iubiți. Dacă din nenorocire va fi altfel, vom iubi totuşi şi vom suferi. Suferințele provocate de iubire îi călesc pe cei puternici şi timpul le alină.

-V-

Dar să lăsăm această dureroasă eventualitate. Nu e decât o excepție de care clarviziunea noastră şi instinctul inimii ne vor feri uşor. Vom iubi, vom fi iubiți şi vom gusta din ce e mai bun pe lume. Cât de încântătoare e iubirea pură şi neprihănită într-un suflet tânăr! Nimic de pe pământ, niciun vis nu-i egalează realitatea inefabilă şi luminoasă.

Omul care cunoaște această supremă bucurie, această mulțumire a întregii făpturi şi care o ia ca punct de plecare, ca bază a vieții sale, poate privi viitorul cu încredere. El a făcut mai mult pentru a-şi asigura fericirea şi chiar succesul decât dacă şi-ar fi petrecut timpul cu calcule savante şi practice. Să dai ca început al existenței tale de om matur, ca bază a Familiei pe care o vei întemeia, iubirea sănătoasă şi puternică, entuziastă şi gravă, înălțătoare şi pură, înseamnă să faci o lucrare morală şi folositoare, o lucrare a rațiunii şi înțelepciunii.

-VI-

Om care îşi face datoria, om cu voinţă şi curaj, e acela care știe să iubească. El acordă iubirii locul la care ea are dreptul în sufletul său şi în viaţa sa. Să acționăm şi noi la fel, prieteni. Să învățăm să iubim.

Iubirea şi raţiunea să ne conducă împreună în alegerea tovarășei de viaţă. Să fim, în viitorul apropiat, noi şi soțiile noastre, o personificare a Familiei de unde se va naște o Românie întinerită, mai frumoasă, mai bună, mai unită şi mai puternică.

Dordea Cosmin
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Sam Ian 30, 2016 11:37 am

DIN TATĂ ÎN FIU
de Predescu Virgil

Hai sus! Cum poţi dormi
Când clopotul solemn răsună?
Trezeşte-te, începe o nouă zi,
Fiule, e ziua ta cea mai bună.

La Altarul Patriei iubite,
Vei merge pe urmele paşilor mei,
Ascultă vocea maicii noastre îndrăgite,
Nu ignora chemarea ei!

Oamenii umplu deja câmpia,
Marele fluviu îşi adună apele,
Bărbaţi de care-i mândră România
Vin de peste tot fluturând stindardele.

Spre al Patriei noastre Altar
Iubirea-i face paşii să-şi poarte.
Pentru toţi patriotismul e jar,
Toţi se vor devota până la moarte.

În priviri o flacără îţi luceşte,
Care place inimii mele de părinte.
Deschide ochii larg, priveşte,
Spectacolu-i măreţ, ia aminte!

Trebuie, pe al Patriei Altar,
Anii tăi tineri să-i dedici.
Îţi vei depune ca pe un dar
Primele tale jurăminte aici.

Vei jura solemn şi august
În faţa României şi a mea.
Că vei sluji vitejeşte şi just
Ţara, Neamul şi Legea.

La al Patriei Altar sfânt
Şi cu mâna pe drapel
Vei rosti acest jurământ.
Nici mort nu renunţa la el!

Mai sunt jurăminte, fireşte,
Cerute de tatăl tău şi de onoare.
Ceva în tine îţi va şopti iubeşte,
Făcând să-ţi bată inima mai tare.

Dar pe al Patriei Altar,
În această zi minunată,
Jură că frumuseţii în dar
Îi vei oferi iubirea ta curată.

Dacă o fată frumoasă şi cuminte,
Vei şti s-o faci să te iubească,
Ale căsătoriei sfinte legăminte
Cu ea pe veci să te unească,

Iar la al Patriei Altar străbun
Mergeţi amândoi să vă uniţi
Ca Iisus, cel blând şi bun,
Să v-ajute să trăiţi fericiţi.

După acest eveniment deosebit
Dacă devii la rândul tău tată
Şi soţia un fiu ţi-a dăruit,
Răsplătind iubirea ta curată,

Altarului Patriei străbune
Dă acest rod al dragostei,
În inimă ta ea îţi spune
Că fiul tău este şi al ei.

Priveşti această armă curios,
Ea într-o zi va fi în mâna ta.
Când duşmanul va lovi furios
Cu ea în luptă te vei avânta.

Pe Altarul Patriei române
Astăzi arma o vei lăsa,
Atinge-o când Ţara îţi va spune:
„Ia-o, am nevoie de ea.”

Când timpul, ce curge neîncetat,
Prin efoturi zilnice nevăzute
Trupul îmi va fi ruinat
Şi resorturile îmi vor fi frânte,

Lângă al Patriei noastre Altar
Să-mi săpi mormânt.
Oare pierde total al vieţii dar
Cine revine în al Ţării pământ?
_________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Dum Ian 31, 2016 4:12 am

RÂNDURI PENTRU TINERI (10)

Căsătoria

-I-

Căsătoria e un act solemn. Bărbatul şi femeia jură să rămână împreună cu acordul părinților şi acceptă îndatoririle decurgând din unirea lor şi din nașterea copiilor. Legea, care înregistrează actul, face din aceste îndatoriri obligații.

Avem dreptul să nu ne căsătorim? Categoric nu. Să ne căsătorim, să întemeiem o Familie, e un imperativ moral, corolar al obligației de a accepta viaţa şi de a o folosi bine.

-II-

Suntem datori să trăim, suntem datori din același motiv să dăm viaţă. Să dăm viaţă nu înseamnă doar să zămislim copii, ci şi să-i creștem. E nevoie pentru aceasta de o căsnicie solidă, trainică, e nevoie de un cămin. Iată de ce Dumnezeu a vrut să trăim în Familii durabile. Copiii sunt incapabili să-şi poarte singuri de grijă mult timp după naștere. Iată de ce Dumnezeu a sădit în inima noastră instinctul puternic al iubirii pentru ei.

Căsătoria e deci o datorie firească, o datorie umană. Căsătoria e şi o datorie socială. Societatea nu poate exista fără Familie, care e baza ei.

-III-

Susținătorii homosexualității şi căsătoriei între persoane de același sex nu-şi pot justifica demersul decât cu absurdități. Le-aș acorda prea multă respect acestor promotori ai morţii şi dacă le-aș îndepărta himerele nesănătoase cu piciorul, la repezeală. Faptul că nimic nu e solid, durabil fără căsătoria dintre un bărbat şi o femeie e un adevăr cu valoare de axiomă. Necesitatea apărării firescului, a moralității şi a demnităţii umane e evidentă.

Totul ne îndeamnă şi ne spune: „Căsătoriți-vă, creați un cămin. Legea firii şi legea morală v-o impun. E o datorie socială. Trebuie să vă căsătoriți imediat ce ați ajuns la maturitate, imediat ce situaţia materială v-o permite. Nu sunteți cu adevărat oameni fără o Familie normală şi copii.” În antichitate nu puteau obţine funcții în conducerea Cetății decât cei care aveau soție şi copii. De ce nu ar fi la fel şi în prezent?

Să ne căsătorim de tineri e o datorie şi în același timp o mare fericire. Ca aproape întotdeauna obligaţia morală impusă individului pentru binele general îi asigură şi binele personal. Câștigul societății ar trebui să ne preocupe pe toţi, pentru că e şi câștigul fiecăruia dintre noi. Nu există fericire reală, întreagă şi durabilă decât în căsătoria firească, în Familie.

-IV-

Căsătoria e mai frumoasă în tinerețe când soții au viaţa înainte şi dispun de bunul cel mai de preț: puritatea sufletului şi a corpului. E iubire adevărată sfințită de îndatoririle pe care ei şi le asumă pentru a oferi un cămin luminos noii vieţi pe care o pregătesc. Toată existenţa tinerei perechi va fi reflexul orelor fermecătoare, inefabile, trăite la începutul lungului drum pe care-l va străbate în comun. Amintirea lor o va lumina momentele grele, întunecate ale existenței făcându-le suportabile şi atenuându-le amărăciunea.

Soților le va reveni deseori în minte şi pe buze amintirea încântătoare a primelor zile ale căsătoriei lor. „Îți mai amintești când aveam împreună patruzeci de ani şi când în mica şi umila noastră garsonieră totul era o primăvară, chiar şi iarna?”, îi spune tata mamei când îi cuprinde pe amândoi nostalgia. Tata mi-a descris tinerețea sa astfel: „Am muncit, am iubit, m-am căsătorit. Iubirea şi munca sunt cel mai bun început pentru o Familie şi se contopesc una cu alta. Apoi ați apărut voi, copiii. Mama vă hrănea pe voi, eu vă hrăneam pe toţi. Mai multă fericire cere mai multă muncă. Munceam toată ziua, apoi am muncit şi noaptea. Viaţa e grea, dar frumoasă.”

În Familia tânără se formează şi se consolidează dragostea pentru muncă, atașamentul pentru datorie, se țese zi de zi o legătură indestructibilă între soț şi soție, se produce o contopire a gândurilor lor, a sentimentelor lor, a voințelor lor, se realizează între ei o unitate pe care doar moartea o poate distruge. Cine dă mai mult şi cine primește mai mult în această comuniune a două suflete? Nu contează! Fiecare dă tot ce are. Bărbatul aduce forţa, voinţa şi raţiunea calmă dominând sentimentul. Femeia aduce delicatețea, frumusețea, sensibilitatea şi devotamentul.

-V-

Diferența de roluri, în viaţă, între bărbat şi femeie e determinată de diferența conformației lor fizice şi psihice. Bărbatul e hărăzit în mod natural unor activități grele care cer mușchi puternici, un caracter ferm şi rezistență. Menirea lui e de a-şi hrăni Familia. Câmpul lui de activitate e la muncă în exterior, în mediul social. El îşi are acolo locul şi misiunea sa. Femeia are îndatoriri mai blajine, mai blânde care nu necesită forţă musculară şi voinţă activă. Domeniul ei e în Familie unde se poate exercita cel mai bine activitatea sa tandră, răbdătoare şi neobosită. Ea e predestinată de chiar legea firii să fie stăpâna absolută a căminului. Cea care are servici, cea care nu se poate consacra Familiei, ar trebui să fie o excepție.

Din păcate, îndepărtarea soției de soț şi de copii e o regulă a zilelor noastre. Ne-au adus aici impunerea unor moravuri aberante şi dezechilibrele create de civilizația modernă. Pentru că majoritatea soțiilor sunt obligate să-şi neglijeze căminul, nici soții cei mai devotați nu-şi mai pot îndeplini cum se cuvine îndatoririle. Rezultă din aceasta diminuarea populației, generaţii tinere debusolate, uşor de împins pe panta viciului şi o economie socială imperfectă.

-VI-

În căsătorie, soțul e dator să-şi întrețină soția şi copiii. E obligaţia sa legală şi morală. Numai în caz de absolută necesitate femeia poate prelua o îndatorire care nu e a sa. Doar sărăcia poate fi o scuză pentru aşa ceva. Ce cămin poţi avea, cum pot fi crescuți copiii, dacă mama e absentă cea mai mare parte din zi?

Dumnezeu ne-a dat la fiecare câte un rol pe lumea aceasta. Femeii îi revine grija casei şi Familiei. Bărbatului îi revine munca grea în exterior, truda aducătoare de bani. El are obligaţia să câștige tot ce poate pentru ai săi, femeia trebuie să-i gospodărească chibzuit banii.

Bugetele mari şi mici au nevoie de echilibru. O rezolvare exactă a problemei cheltuielilor e importantă pentru stabilitatea Familiei. Acolo unde ordinea materială nu domnește apar tulburări morale şi neliniştile împiedică o deplină stăpânire de sine.

-VII-

Tânăra care se mărită e, se spune, ca o foaie albă, nescrisă. Dacă tânăra a primit deja nişte impresii care i-au influențat caracterul, bărbatul o poate schimba în bine. Dacă o iubește, dacă e iubit de ea, va fi ascultat, înțeles, urmat fără să fie nevoie să comande. Puterea sa se va naște din iubire, din maturitatea gândirii, din voinţa chibzuită, din importanța muncii sale pentru Familie. Cu cât mai mare va fi superioritatea rațiunii sale şi a voinței sale, cu atât mai puţin va trebui să dea dovadă de autoritate. Bărbatul trebuie să aibă în Familie un asemenea ascendent încât să nu fie nevoie să dea cu pumnul în masă pentru a se impune. Faţă de soție mai ales trebuie să fie rezervat, să folosească doar mijloace afectuoase de convingere sigur că va obţine în acest mod tot ce e rezonabil să vrea. Tandrețea, dorinţa de a-i place îi vor apropia soția, îi vor permite s-o modeleze, s-o facă să fie complet a sa.

Bărbatul rațional şi de caracter nu poate să nu aibă în soție o păzitoare blândă şi vigilentă a căminului, o femeie iubitoare, virtuoasă, care răspândește fericire în jurul ei. Cel lipsit de voinţă şi de moralitate poate transforma o tânără onestă într-o femeie care va fi asemenea lui, adică om de nimic pregătit pentru orice cădere.

Influenta soțului asupra soției se constată în viaţă în fiecare clipă, la fiecare pas. Să luăm exemplul a două surori având aceeași educație, aceleași calități şi aceeași capacitate de a fi soții şi mame excelente. Ele se mărită. Soarta lor va fi foarte diferită dacă soții lor nu se aseamănă. Să presupunem că unul are înțelepciune şi spirit de echitate, că e de valoare intelectuală şi morală superioară. Tânăra sa soție va ajunge puţin câte puţin să-i semene. Ea va deveni demna sa tovarășă de viaţă, va fi admirată şi respectată la fel ca el. Cealaltă soră se mărită cu un bărbat mediocru şi cu o moralitate îndoielnică. După un timp căsătoria se destramă şi soția o ia pe drumuri rele pierzându-şi orice pudoare, orice demnitate. Cine nu a văzut un astfel de spectacol? Regula nu e totuşi absolută, ci foarte generală şi excepțiile n-o infirmă.

-VIII-

Iubirea, generozitatea sentimentelor domnind în cămin înalță, înnobilează soțul şi soția, aşa cum mai târziu vor contribui la formarea morală a copiilor. Afecțiunea şi grija reciprocă a soților, atașamentul lor pentru toate îndatoririle vieții vor da frumusețe, forţă şi siguranţă Familiei. Iubirea şi virtutea sunt talismane care apără de toate relele.

Pentru ca bărbatul şi femeia să-şi găsească în Familie bucuria şi calmul dorite, e nevoie de Religie. Din acest punct de vedere învățăturile creștine le pot fi deosebit de utile. Având o concepție superioară despre menirea lor, despre demnitatea lor, ei se vor înălța mai presus de simțuri, se vor respecta mai mult, vor fi mai uniți şi vor da trăinicie căsniciei lor. Creștinismul, e necesar tuturor celor care vor să aibă o existenţa demnă şi utilă, tuturor Popoarelor care vor să trăiască şi să progreseze.

Dordea Cosmin
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Mar Feb 02, 2016 10:04 am

RÂNDURI PENTRU TINERI (11)

Copiii

-I-

Nimic nu e mai trist ca o casă fără copii. Lipsa copiilor era considerată în trecut o pedeapsă divină. Concepții învechite, vor spune unii. Oare? Scopul principal al căsătoriei e totuşi nașterea de copii. Iubirea dintre un tânăr şi o tânără trebuie să creeze viaţă.

Să avem copii! Să-i dorim şi să-i primim cu bucurie când Dumnezeu ni-i dă! Greutățile suplimentare impuse de ei unei Familii sărace sunt compensate de fericirea pe care i-o aduc. La bătrânețe, când vom cântări sacrificiile pe care le-am făcut pentru copiii noștri şi satisfacțiile morale pe care ei ni le-au oferit, vom vedea că suntem în câștig.

-II-

O mamă şi un tată fără dare de mână, care cresc deja cu greu mai mulţi copii, află că vor mai avea un copil. Uşor descumpăniți ei îşi spun zâmbind că micuțul s-a cam grăbit şi că ar fi fost mai înțelept din partea lui să aștepte până când frații i se fac mai mari. Se bucură însă de venirea sa la fel de mult ca de venirea celor născuți înaintea sa. Spațiul e pregătit cu grijă ca „intrusul” să aibă cel mai bun loc din casă fiindcă e mezinul Familiei. După ce s-a născut părinții îl privesc şi se privesc cu tandrețe admirativă şi-şi spun cu gândul la reținerile lor anterioare: „Cât e de frumos şi ce bine că-l avem!” Fraza se termină cu un sărut care exprimă iubire şi încredere în viitor. Astfel de părinți sunt fericiți, oricât de grea le e viaţa, şi-şi merită fericirea pentru că au obţinut-o prin virtute şi curaj.

„Dumnezeu binecuvântează Familiile numeroase” spune un vechi dicton azi uitat. Înclin să cred că nu e o afirmație inexactă. Copiii Familiilor numeroase reuşesc în viaţă mai bine ca alţii. Se datorează aceasta nevoilor care le impulsionează voinţa şi curajul? Se datorează aceasta faptului ca se ajută între ei? Nu știu. Cert e că ei îşi croiesc drumul mai repede şi mai sigur.

-III-

Mai trebuie să avem copii şi pentru că asta ne e datoria. Națiunea, Patria nu pot exista fără ei. Nu avem dreptul să ne sustragem acestei obligații absolute. Am primit viaţă, trebuie să dăm viaţă. Datoria noastră faţă de Națiunea care ne ajută, faţă de Patria care ne hrănește nu o putem plăti decât prin copii.

De ce nu ne-am face datoria? De teamă că ni se limitează libertatea, de teama încurcăturilor şi responsabilităților care vin odată cu copiii. Plăcute încurcături, responsabilități ușoare! Pe cine pot speria? Pe lași. Nu există alt cuvânt pentru a caracteriza acești dezertori ai vieții.

-IV-

Mi-a rămas în minte răspunsul pe care mi l-a dat cândva o tânără pe care o cunoșteam foarte puţin şi căreia m-am adresat într-o zi.
- Vă însoțiți soțul în călătorie, doamnă? Am spus eu.
- Nu, a răspuns ea. Am trei ghiulele mici şi dragi legate de glezne care mă rețin acasă.
Aceste cuvinte rostite cu un amestec de afecțiune maternă, de mândrie şi de regret erau cu adevărat fermecătoare, iar tânăra, care se dovedea o mamă bună, îmi păru mult mai frumoasă.

Nu doar bărbații se tem să aibă copii. Sunt şi multe femei care nu-i vor. Ele îşi ascund egoismul pretextând probleme de sănătate, obligații profesionale ş.a.m.d.. Adevărul e că sunt atinse de un rău care ameninţă să ne distrugă dacă nu scăpăm de el, mă refer la lașitate. Un fost președinte american, Theodore Roosevelt (1858-1919), spunea despre un astfel de comportament: „Când bărbații ajung să se teamă de paternitate, de muncă sau de război drept, când femeile ajung să se teamă să fie mame, Națiunea e pe marginea abisului şi ar fi mai bine să dispară de pe faţa pământului unde va deveni, pe bună dreptate, obiect de dispreţ pentru cei puternici, curajoși şi cu suflet mare.”

Usturătoare cuvinte! Noi, tinerii României, nu vrem să le merităm. Nu vrem să fim ofensați, nu vrem ca Națiunea să ne fie disprețuită. Nu vom fi copiii degenerați, stricați şi corupți ai dârzului Neam Românesc. Ne vom face datoria! Bărbații în muncă şi în primejdii, femeile ca mame. Nu există îndatorire mai frumoasă şi mai nobilă şi câtă vreme nu o vom fi îndeplinit nu vom fi demni de nimic altceva.

-V-

Suntem pregătiţi să fim tați şi mame? Nu. Învățământul public nu face nimic pentru asta nici la noi, nici prin alte pârți. Dacă vreun arheolog din viitorul îndepărtat ne-ar găsi manualele şi programele școlare ar fi uimit să vadă că instruirea elevilor pentru viaţă se rezuma la cunoașterea măsurilor contraceptive şi la acceptarea perversiunilor sexuale. „Evident, şi-ar spune el, e vorba de o societate care a dispărut din cauza decăderii morale.”

Nu știu dacă învățământul secundar poate redeveni rapid ce a fost. Pentru tinere aceasta ar fi de dorit. Tinerii poate că nu au nevoie de profesori pentru a ști care le sunt îndatoririle de tați. Nu au multe de făcut acasă şi ceea ce au de făcut poate fi făcut şi de mamă. Dar nu ar fi rău ca după căsătorie să se pregătească împreună cu soțiile lor pentru rolul de părinți. Le-ar fi util dacă ar citi împreună cu ele în momentele libere cărți despre igiena copiilor, despre îngrijirile care li se dau, despre educarea lor.

-VI-

Femeia trebuie să-şi hrănească copilul orice s-ar întâmpla şi orice i s-ar spune. Trebuie pentru că e datoria ei, pentru că aşa e normal. Nu se poate viola fără consecințe legea firii. Laptele mamei e făcut pentru a hrăni copilul. Sănătatea ei, viaţa lui depind în egală măsură de el. Copilul alăptat de mamă e la adăpost de aproape orice pericol. Hrana pe care o primește de la ea îi e destinată, e singura potrivită pentru el.

Când mama nu-şi hrănește copilul e de două ori pedepsită. Întâi pentru că pierde emoția blândă dată de mica ființă de la pieptul său. Apoi pentru că sănătatea sa, tinerețea sa, prospețimea trăsăturilor sale sunt afectate. Priviți mai multe femei de aceeași vârstă ajunse la maturitate şi căutați-le pe acelea care au hrănit mai mulţi copii. Le veți recunoaște după chipul radiind de sănătate, de tinerețe şi de frumusețe.

-VII-

În primii ani de viaţă copilul aparţine inevitabil mai mult mamei decât tatălui şi e bine că e aşa. Oricât de mult ne-am iubi copiii, noi tații, e de dorit ca ei să țină mai mult la mamă. Ea are asupra lor o influență mai mare ca noi pentru că e mai blândă, pentru că nu-i domină în mod absolut, pentru că nu-i oprimă. Interesul băieților, pe care am fi ispitiți să ni-i apropiem, să-i sustragem într-o oarecare măsură mamei, e să rămână sub autoritatea ei. Autoritatea tatălui trebuie să se situeze undeva într-un plan superior şi îndepărtat pentru a nu se face simțită decât în ocazii grave.

Voinţa bărbatului e prea imperioasă pentru a nu apăsa greu, exagerat asupra dezvoltării libere a copilului. Un tată cu voinţă puternică va trebui să evite s-o exercite asupra fiului său dacă nu vrea să-i emasculeze caracterul. Bărbații cei mai viguroși din punct de vedere moral, dacă nu vor înțelege că e preferabil să-şi lase fii mai mult în grija mamei, riscă să facă din ei ființe lipsite de energie şi de curaj. Autoritatea mamei asupra fiului e întotdeauna binefăcătoare şi nu riscă niciodată să fie prea apăsătoare. Băiatul sub tutela mamei, care-l stăpânește fără să-l strivească, îşi poate manifesta personalitatea şi-şi poate dezvolta propria voinţă.

Când studiați formarea unui om de valoare încercați să aflați mai întâi cum i-a fost mama. Influența ei asupra lui a fost preponderentă. Dacă bărbatul îşi formează în timpul căsătoriei soția făcând-o a sa, soția, devenită mamă, îi va forma fiul. Blândețea mamei e necesară dezvoltării forței fiului ei.

-VIII-

Nu ne creștem copiii pentru noi, ci pentru ei, pentru Națiune, pentru Patrie. Acesta e principiul care e bine să ne ghideze în educarea lor. Să ne pregătim copiii să fie bărbați cu voinţă şi curaj, femei ca tinerele desăvârșite care ne sunt soții! Să ne creștem copiii ca ei să facă pentru copiii lor ce facem noi pentru ei!

Dordea Cosmin
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Mier Feb 03, 2016 6:30 am

CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU (9)

Revelația creștină

-I-

Am ezitat mult înainte de a ajunge la creștinism. Deşi știam că Evanghelia cuprinde adevăruri atât de mari, atât de impresionante, atât de inimitabile că sunt imposibil de inventat, nu mă puteam hotărî s-o admit.

Am căutat prin urmare altceva, dar sistemele cu care se încearcă înlocuirea învățăturii lui Hristos m-au dezamăgit. Eram în acel moment dezorientat. Ce m-a pus pe gânduri, ce m-a determinat în cele din urmă să adopt creștinismul au fost violența şi reaua-credinţă a atacurilor îndreptate împotriva sa.

Legătura dintre ostilitatea faţă de Religie şi Biserică, subminarea biologică a Națiunilor, slăbirea Statelor şi aspirațiile la dominație globală ale unora e evidentă. Ce se întâmplă nu e de bine. Ţara e acum ca o corabie amenințată de furtună, iar noi, echipajul ei, avem toate motivele să căutăm prin apropierea de Dumnezeu putere, unitate şi speranță.

-II-

Analizând atent creștinismul, am remarcat armonizarea sa perfectă cu legile sufletului, societății şi naturii. Nu e nimic în el care să nu îşi aibă rădăcinile în inimile noastre şi în realitate.

Tainele, în care nu vedeam altădată decât practici superstițioase, m-au uimit prin buna cunoaștere a firii noastre. Împărtășania, cea mai inexplicabilă dintre ele, nu vorbeşte doar sufletului, ci lasă să i se bănuiască înțelesul la fiecare descoperire a științei care tinde tot mai mult să formuleze principiul „Totul e în toate”. Dacă am cunoaște secretele unei picături de apă, le-am cunoaște şi pe cele ale universului.

Când savanții spun că la nivel atomic direcția trecutului nu se poate deosebi de cea a viitorului, că în stabilitate există o instabilitate permanentă, că ordinea e produsul dezordinii, că ireversibilitatea se bazează pe reversibilitate ş.a.m.d., nu prezintă taine la fel de mari ca ale Religiei?

-III-

Am constatat personal că rugăciunea creștină e consolatoare. Ea ne smerește şi ne face să găsim plăcută contemplarea idealului divin. Ea produce minuni de alinare, de răbdare şi de curaj. Dar efectele ei fericite sunt considerate de contestatarii Religiei ca fiind produse de autosugestie. Un psiholog ateu i-a recomandat să-şi repete în gând „Mă simt perfect” unei paciente care după o săptămână i-a spus fin: „Mi-e destul de bine acum. Dumnezeu m-a ajutat să mă conving singură că sunt mai puţin deprimată.”

Omul cu o inteligenţă superioară şi cu o inimă delicată se regăsește în doctrina creștină. Montesquieu spunea: „Religia creștină, ce pare să aibă ca obiect fericirea pe lumea cealaltă, ne face fericiți şi pe lumea aceasta.”

-IV-

Studiul mi-a arătat că sistemele aşa-zis filozofice înlocuiesc revelația creștină cu supoziții neverosimile care complică problemele în loc să le rezolve şi produc efecte deplorabile fie asupra vieții individului, fie asupra vieții comunității.

Conținutul evangheliilor e remarcabil. Să ne gândim cât ar fi fost de contestată de experiența trecutului şi de descoperirile științei o concepție mai puţin strălucită ca aceea a lui Hristos. Or doctrina Sa e la fel de inatacabilă astăzi ca acum două mii de ani. Cum am putea să nu o socotim divină?

-V-

Deşi mai aveam unele îndoieli cu privire la Religia lui Hristos, morala sa mă fascina.

O serie de filozofi din trecut şi din prezent fac caz de analogiile dintre creștinism şi Religii mai vechi. Dogmele creștine, morala creștină chiar, s-ar regăsi după ei în cărțile sfinte din Egipt, din India şi din China. Din punctul lor de vedere Iisus nu ar fi decât un epigon al lui Buddha sau al lui Confucius. Desigur că toate acestea sunt falsuri şi exagerări. Creștinismul nu exclude revelația naturală care-i vorbeşte omului prin raţiunea sa. Revelația naturală şi-a găsit interpreți remarcabili în filozofii antici şi în întemeietorii Religiilor străvechi, dar ei s-au limitat la noțiuni etice elementare ca dreptatea, bunătatea şi omenia. Creștinismul a perfecționat morala ridicând-o la un nivel nebănuit până la el.

-VI-

Cum să nu fii uimit de ce a realizat creștinismul? Cum să-l contești? Un copac bun se cunoaște după roade. O Religie bună se cunoaște după acțiunea sa asupra lumii. Virtuțile creștine, împiedicându-ne să ne irosim energiile, ne-au asigurat progresul. Oamenii stăpâniți de patimi nici nu mai pot fi considerați oameni, pentru că încetează să mai fie raționali.

Predescu Virgil
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Sam Feb 06, 2016 9:29 am

RÂNDURI PENTRU TINERI (12)

Fericire şi bogăție

-I-

Omul care munceşte, care are soție şi copii e un om fericit. Situaţia sa socială, sărăcia sau bogăţia sunt lucruri exterioare lui şi nu au nicio influență asupra stării sale de mulțumire sufletească. Doar omul foarte sărac şi omul foarte bogat sunt nevoiți să facă eforturi excepționale pentru a avea o viaţă fericită. Cel foarte sărac suferă pentru că nu poate da alor săi un minim de bunăstare. El e preocupat doar de lipsurile cu care se confruntă şi de necesitatea de a câştiga mai mult. Cel foarte bogat trebuie să lupte ca să-şi apere averea sau ca să se ferească de ispite. El are nevoie de multă energie pentru a nu se îndepărta de Familie.

Aceste două cazuri rare date la o parte, rămâne majoritatea oamenilor cu resurse nici prea mari, nici prea mici, cu poziții sociale nici prea modeste, nici prea strălucite. Pentru toţi în egală măsură fericirea depinde de condițiile morale şi nu de condițiile materiale ale vieții lor. Fericirea e în ei şi în ființele dragi de lângă ei. Bogăţia nu are nici un rol aici. Binele real, bucuria profundă, pură nu se pot cumpăra. Averea şi fericirea nu sunt interdependente.

-II-

Banii ne pot oferi unele plăceri, ne pot scăpa de unele complicații, dar nu ne fac fericiți. Să recunoaștem totuşi că sunt un puternic mijloc de acțiune şi că mulţi vor să-i aibă. Dorinţa de a face avere prin muncă onestă e firească. Cine nu dorește să ofere Familiei sale o situaţie materială mai bună? Sunt înclinați să aibă câştiguri cât mai mari aceia a căror bunăstare se măsoară prin ce produc sau vând.

În industrie, comerț şi agricultură interesul personal e un stimulent legitim, util interesului general. Muncim şi producem pentru că aceasta ne e datoria dar şi pentru că ne e folositor. Inițiativa şi energia de care dăm dovadă contribuie mult la prosperitatea generală. Putem spune oamenilor care lucrează în industrie, comerț şi agricultură: „Îmbogățiți-vă pentru că îmbogățiți România.”

Dar fie că suntem bogați sau săraci fericirea pe care o putem dobândi e egală. Ea depinde de raţiunea noastră şi de împrejurări. Ea nu depinde de ce avem. Bogați sau săraci, va trebui să fim la fel de morali, va trebui ca regulile vieții noastre materiale să fie aceleași. E recomandabil în toate cazurile să trăim simplu, în Familie şi să nu ne irosim în afara ei timpul, banii şi puterile. Bogați, dacă nu vom fi cumpătați ca săracii, dacă nu vom munci ca ei, nu vom fi sănătoși. Lenea aduce boală, vicii şi înjosire.

-III-

E bine să ne limităm la ce câștigăm. Altfel nu vom fi fericiți. Omul care are un salariu de zece mii de lei şi cheltuie zece mii cinci lei e sărac. Omul care are un salariu de o mie de lei şi cheltuie nouă sute nouăzeci şi cinci de lei e bogat. Totul e ca modul nostru de viaţă să se bazeze pe armonizarea cheltuielilor cu veniturile.

E necesar să rezistăm tuturor ispitelor, chiar şi celor care par firești, onorabile. Ar fi periculos, de exemplu, să ne împrietenim cu persoane cu o moralitate exemplară, dar mult mai bogate ca noi. Ne vom simți umiliți primind mereu fără să oferim nimic, iar casa unde locuim cu Familia ne va părea un bordei când vor intra în ea unii obișnuiți să trăiască opulent. Dorinţa de a cheltui mai mult decât ne putem permite va fi deosebit de puternică într-o asemenea situaţie.

-IV-

O viaţă retrasă, demnă, ne-ar permite să ne punem de acord cheltuielile cu veniturile. Dacă suntem moral ireproșabili, vom avea toată libertatea de a acționa rațional. Un vechi dicton spune: „Fii virtuos şi vei fi liber!” Relațiile mondene sunt ruinătoare. Contrar cu ce spun unii, evitarea lor nu ne va afecta viitorul.

Aceasta se înțelege de la sine pentru cel care îndeplineşte o funcție unde nu i se cere decât muncă fără alte restricții. Aceasta se înțelege de la sine mai ales pentru cel mai dependent dintre oameni: soldatul, ofițerul de grad inferior. Iată un ofițer tânăr, căsătorit, care trăiește din solda sa şi din micul salariu al soției. Totalul nu înseamnă mare lucru şi nu-i permite să facă cine știe ce impresie. El evită din decență, din demnitate, raporturile sociale cu toată lumea considerând că e mai bine să-şi vadă de Familie. Soția e în întregime absorbită de serviciu, de grijile căminului, de copiii. Soțul munceşte ca să se instruiască şi se dedică integral activităților sale profesionale. El e un ofițer devotat, zelos, făcându-şi meseria cu drag, cu convingere.

Să-i urmărim în carieră pe tânărul ofițer şi pe camarazii lui mai bogați. Harnicul, „sălbaticul” va reuși mai bine ca oricine. Existenţa retrasă nu-l va afecta. Caracterul, valoarea şi munca fiecăruia sunt singurele care contează în viaţă.

Mondenitatea, relațiile extinse au mai multe inconveniente decât avantaje. Ele risipesc timp, bani şi forțe care ar putea fi folosite pentru treburi mai utile. Ele nu sunt sănătoase pentru fizic şi moral. Plăcerile pe care le procură enervează şi obosesc. Simpatia şi afecțiunea joacă aici un rol mai mic ca pizma şi trufia.

-V-

Să trăim mai ales în mijlocul Familiei, să ne petrecem cea mai mare parte a timpului liber cu soția, cu copiii. Să ne deschidem casa unor prieteni apropiați, siguri, de perfectă valoare morală şi să n-o deschidem decât lor. Căminul e sacru, să nu lăsăm să intre în această „sfântă a sfintelor” decât pe cei care merită.

În interiorul familial bine închis, bine apărat de rău, de vulgaritate trebuie să ne simţim bine. Trebuie să organizăm acolo o ambianță plăcută şi liniștită. Alături de prietenii dragi, pe care-i primim uneori, avem alți prieteni discreți, plăcuți, buni sfătuitori: cărțile. Să avem cărți bine alese, pe care să le citim singuri, cu soția sau cu copiii când cresc. Ele păstrează ce e mai bun, mai frumos, mai măreț din gândirea umană şi oferă totul cu generozitate cui știe să ajungă la comorile lor.

-VI-

Să nu neglijăm aranjarea locuinței. Bogați sau săraci, putem să ne înconjurăm de lucruri frumoase. Un obiect elegant, cu linii grațioase, în culori discrete costă adesea mai puţin decât produsul de prost gust al unei firme renumite. Nu putem cumpăra mobilă scumpă sau opere de artă originale? Nicio pagubă! Fericirea noastră nu depinde de ele. Le vom contempla în magazine sau expoziții. Aceasta ne va forma gustul şi ne va ajuta să alegem cele mai potrivite produse pentru crearea unui mediu familial atrăgător. Vom afla astfel că o reproducere de calitate la un preț infim face mai mult decât o pictură proastă sau mediocră. Casa aranjată cu bun gust e un loc agreabil. Chiar dacă nu locuim într-un palat, ne-am asigurat întreaga contribuție a lucrurilor materiale la realizarea fericirii noastre.

E important totodată să ne folosim timpul liber pentru cultură şi pentru recreere. Plăcerile simple, activitățile sportive sunt mai bune decât oricare altă distracție. Ele ne întrețin sănătatea şi buna dispoziție, echilibrul fizic şi moral.

-VII-

Viaţa din marile aglomerații e dăunătoare şi cel mai bine ar fi să locuim cu Familia în aerul curat de la țară. Igiena corpului şi sufletului nu sunt compatibile cu viaţa la comun din blocurile stil cazarmă de la oraș. Dar câți dintre noi îşi pot permite o locuință ideală? Din fericire altfel stau lucrurile cu condițiile morale care sunt esențiale şi care depind în întregime de noi.

Dordea Cosmin
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Dum Feb 07, 2016 6:21 am

RÂNDURI PENTRU TINERI (13)

Depopularea

-I-

Să dăm Patriei copiii de care are nevoie! Dacă nu ne vom face datoria de oameni şi de cetățeni, dacă egoismul şi teama de obligațiile familiale vor fi mai mari ca sentimentul propriei noastre fericiri, ca interesul naţional, vom pieri şi istoria va spune despre noi că am dispărut din cauza unei crize de lașitate şi de imoralitate. Nu vrem aşa ceva! Vom feri Națiunea de o astfel de nenorocire, de o astfel de ruşine.

-II-

Răul e aici, sare în ochii, e tot mai mare. Populația României scade constant. Eram 23.000.000 suntem 20.121.641. Populația Țârilor vecine ostile e în total de 63.089.800 de locuitori. Aceasta înseamnă că suntem vulnerabili, că nu tragem toate foloasele posibile din teritoriul frumos şi bogat pe care ni l-au lăsat înaintașii.

Industria şi agricultura au început să ducă lipsă de forţă de muncă. Consecinţele scăderii natalității sunt agravate de plecarea unora în străinătate sau de la sat la oraș. Migrarea spre alte Ţări e o calamitate. Ea ne produce pierderi în oameni comparabile cu cele provocate de molime, de războaie sau de dezastre naturale. Banii trimiși în Ţară de expatriați sunt o iluzie. Migrarea spre orașe nu rezolvă nimic. Ea compensează scăderea populației din mediul urban, dar ne lasă satele pustii. În curând nu vom mai avea destui locuitori pentru a popula nici orașele, nici satele. Fără suficiente brațe ca s-o slujească economia va realiza cel mult progrese mediocre.

Pericolul e iminent, concret. Dezechilibrul de forțe dintre noi şi vecinii noștri neprietenoși e mare şi creşte. Dacă situaţia se menține, nu ne vom mai putea apăra, nu vom mai putea trăi. Apartenența la NATO nu justifică neglijarea propriei noastre capacități de apărare. Să nu uităm de teribilul an 1940 când întregul nostru sistem de alianțe s-a prăbușit! Românii din trecut au fost mari. Ei şi-au lăsat amprenta asupra istoriei noastre. Avem datoria să le continuăm lucrarea, să asigurăm viitorul Naţiunii şi să menținem integritatea Patriei.

-III-

Teoreticienii decadenței justifică uitarea noastră de sine şi consecinţa ei, depopularea. Populația lumii nu a crescut excesiv? Putem fi fericiți fiind atât de mulţi? Se întreabă ei. Oameni lipsiţi de credinţă, de clarviziune, surzi la vocea firii, examinați situaţia geografică a Ţării, examinați-ne populația micșorată, parțial îmbătrânită, activitatea economică afectată de problemele demografice şi spuneți dacă vom putea continua aşa, dacă nu vom fi în curând copleșiți, distruși! Nu veți fi însă niciodată de acord că România e în pericol. Vă veți declara mulțumiți că ne-am rărit şi veți afirma ipocrit că nu am făcut decât să ne aliniem altor State. Ei bine, nu! Din punct de vedere uman şi din punct de vedere naţional, greșiți.

E populat întregul Pământ şi am rămas fără resurse? Nu. Oceanele şi mările, adică două treimi din planetă, nu au fost explorate şi nu sunt locuite. Știm despre ele la fel de puţin ca despre Lună. Nu poate Ţara noastră să hrănească un număr de locuitori mai mare ca în prezent? Ba da. Pământul cere încă oameni, mulţi oameni. Națiunile nobile, viguroase şi sănătoase i-i vor da.

-IV-

Strămoșii noștri primitivi puteau gândi la fel ca modernii decadenți. De ce să se fi supus legii naturale şi sfinte, care le spunea creșteți şi vă înmulțiți, când le era mai comod să i se sustragă? Preistoria a avut poate sofiștii ei. Dacă locuitorii cavernelor i-ar fi ascultat ar fi devenit egoişti, ar fi preferat copiilor, confortul şi şi-ar fi spus că oamenii din viitor, fiind putini, vor dispune de terenuri de vânătoare mai mari. Le asigurau fericirea născându-i în număr mic, nu-i aşa?

Din cauza acestui mod laș, egoist, miop de a gândi am fi bătut pasul pe loc. Grupurile mici de oameni, izolate unele de altele, expuse permanent la tot felul de amenințări, trăind precar, nu ar fi putut progresa. Din fericire omul a avut curaj şi credinţă, a luptat, s-a înmulțit, şi-a făcut copiii stăpâni peste Pământ. Aşa a fost în trecut, aşa va fi în viitor. Nu e loc în lume decât pentru Națiunile care au energie şi încredere în ele, care luptă şi care cresc neîncetat. Stagnarea e moarte.

-V-

România va trăi. Ea are toate elementele vieții şi măreției. Nu-i lipsește decât voinţa de a le pune în valoare. Răul ei e moral şi doar moral.

Putem diminua sensibil mortalitatea. Va fi un mare bine, însă nu va fi în niciun caz un leac pentru depopulare care depinde de natalitate. Fizic, de asemenea, avem puține de făcut. Sângele ne e încă fierbinte în vine, seva nu a secat în noi.

Pericolul e mare. Alunecăm deja pe panta care duce spre dispariție. Trebuie să oprim declinul. Mai avem timp s-o facem, dar nu mult. Roma a murit când nu au mai fost cetățeni romani. Suntem în prezent destui ca să-i aducem pe lume pe toţi aceia de care Națiunea are nevoie. E de ajuns să vrem. E de ajuns să știm şi s-o spunem sus şi tare că mariajul, Familia compusă dintr-un bărbat şi o femeie, le datorăm şi Patriei.

Dordea Cosmin
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Lun Feb 08, 2016 7:55 am

RÂNDURI PENTRU TINERI (14)

Patriotismul

-I-

Slujirea Patriei e o datorie şi o obligaţie imperioasă pentru românul din secolul nostru pus în faţa unui prezent tulbure şi a unui viitor nesigur. În momentul critic al vieții naționale la care am ajuns, patriotismul e o virtute esențială. Cine nu are sentimente patriotice e un om rău, un fiu nedemn al Naţiunii noastre.

Dacă sofiștii nu ar face neclare adevărurile cele mai evidente, dacă nu ar complica lucrurile cele mai simple, nu ar fi nevoie să vorbesc despre îndatoririle patriotice. Ar fi ca şi când aș demonstra că doi plus doi fac patru.

-II-

Sufletul ne dictează atașamentul pentru Ţară înaintea rațiunii. Cu cât sufletul ne e mai mare, cu atât dragostea de Patrie ne e mai mare. Afecțiunea pe care o avem pentru locul unde ne-am născut se manifestă inițial fără să știm de ce. E în noi, e instinctivă ca tot ce ţine de fire, ca tot ce ţine de esența lucrurilor. O trăim plenar înainte de a ne putea gândi la ea. E ceva în același timp plăcut şi măreț. E ca un poem ce ne vorbeşte de iubire, de devotament, de sacrificiu, de forţă şi de glorie.

Întreaga noblețe, întreaga frumusețe din inima omului se rezumă în idea de Patrie. Nicio altă idee nu e atât de completă, atât de înaltă. Ea cuprinde în sine ce îndrăgim mai mult: Familia, Națiunea şi istoria noastră. Cuvântul Patrie ne emoționează întotdeauna până la lacrimi. Patria e tot ce e al nostru, tot ce ne înconjoară, tot ce iubim, toată viaţa noastră. Ea e teritoriul binecuvântat unde natura e blândă şi maternă. Ea e locul unde cei de un Neam cu noi trăiesc mândri şi dârji. Ea e Poporul nostru viteaz care şi-a arătat prin secole inteligența şi forţa. Ea e credința noastră într-un viitor mare.

-III-

Patria e România, buna, generoasa şi frumoasa Românie. Ea ne e ca o mamă. Îi aparținem şi ne aparţine. Ea e mai presus de orice şi de oricine. Avem multe motive s-o iubim, dar cel mai important dintre ele e acela că suntem români. Patria trebuie îndrăgită independent de frumusețile sale, de bogățiile sale, de renumele său. Ne iubim mama pentru că e mama noastră, nu pentru că e mai frumoasă, mai distinsă, mai elegantă şi mai inteligentă ca alte femei. Nu o comparăm cu nimeni.

Iubirea de Patrie nu poate exista decât în sufletele alese, generoase. Cine are suflet josnic nu poate fi patriot. Iubirea impune nişte obligații şi cele asumate faţă de Patrie sunt dintre cele mai grele. Dorinţa secretă sau mărturisită de a scăpa de ele dă naștere sentimentului abject al antipatriotismului. Un om bun, de caracter, cu simțul datoriei, nu poate fi atins de antipatriotism nici măcar în treacăt. El nu-i va putea accepta nebunia şi latura nefastă.

-IV-

Datoria faţă de Patrie e prima dintre îndatoririle noastre şi e prioritară. E datoria de apărare a Neamului, de asigurare a viitorului lui. Nimic nu e mai important ca ea, nimic nu se compară cu ea. Când ea apare, tot restul trece pe planul doi. Individul, Familia nu pot trăi, orice s-ar spune, în afara comunității din care provin. Datoria de a iubi are drept corolar datoria de a sluji. Trebuie să ne iubim Patria, trebuie s-o apărăm, trebuie să-i servim interesele cu devotament, energie şi curaj. Montesquieu afirmă că, într-o democrație, ambiția individului se limitează la singur lucru: slujirea Patriei mai bine ca toţi ceilalţi. „Născându-ne, adaugă el, contractăm faţă de ea o datorie imensă pe care nu o vom putea achita niciodată.” Datoria faţă de Patrie o putem plăti parțial prin muncă în timp de pace, prin luptă hotărâtă, curajoasă, până la moarte, în timp de război.

Să ne impregnăm de patriotismul înflăcărat de care erau însuflețiți romanii şi datorită căruia au devenit un Popor mare! Pentru ei nimic nu mai exista când Patria era în pericol. Ca să-i apere teritoriul, drepturile sau onoarea renunțau la tot: interese personale, Familie, sentimente. Să-şi dea viaţa pentru ea le era uşor. Poetul latin Horațiu spune în Ode, III, 2-13: „Dulce et decorum est pro Patria mori.” (E plăcut și frumos să mori pentru Patrie.).

-V-

Cel mai dureros pentru noi va fi când va veni momentul ca fiii noștri să-şi dea sângele. Nu contează! Dacă nu ne vom putea apăra altfel, va trebui să acceptăm situaţia fără să ne plângem. Doar femeile vor avea dreptul să se înduioșeze. Patriotismul nu poate înăbuși în ele iubirea de mamă şi de soție. E important ca la bărbat dragostea de Patrie, idea datoriei faţă de ea să fie puternice ca să facă ușoare şi firești cele mai mari sacrificii. Ne va fi greu să ne trimitem copiii să se bată şi să moară pentru Patrie. Îi vom privi plecând la luptă mândri de curajul lor, mândri de ei şi-i vom invidia un pic, dacă vârsta nu ne va permite să-i însoțim. Să murim pentru Ţară, să-i dăm viaţa copiilor noștri, e o datorie ineluctabilă în momentele grave, tragice, când dușmanul vine cu război asupra noastră.

Datoria pe timp de pace nu ne cere virtuți deosebite şi sacrificii crude. E necesar totuşi ca virtutea să ne fie constantă, sacrificiile neîncetate. Principala noastră preocupare să fie întotdeauna binele Patriei şi să facem să se plece în faţa lui interesele noastre. Dacă suntem membrii unui partid politic, se impune să rezistăm ispitelor, să respingem consemnele şi să ne eliberăm de disciplină când ne devine clar că Ţara poate avea de suferit din cauza lor. Să fim patrioți şi români înainte de orice!

-VI-

Pentru a ne supune preceptelor moralei şi apelurilor conștiinței noastre vom dori să fim activi, curajoși, îndrăzneți în interesul Ţării. O Națiune nu se poate impune în marea comunitate umană decât prin acțiunea ei energică, prin muncă, prin dezvoltare. Să creăm, deci, prin eforturi susținute, elemente de prosperitate şi de putere! Ceea ce interesul personal ne cere, datoria faţă de Patrie ne impune. Să muncim, să producem! Munca noastră ne e de folos nouă şi Familiilor noastre, ea e necesară României. Să privim ce devin unele Popoare, cum îşi cresc puterile, cât de jos ne împing dacă rămânem pe loc şi să judecăm ce ne impune patriotismul. El ne cere abnegație în muncă, energie în toate, cutezanță şi perseverenţă în fapte, activitate neobosită.

Patriotismul nostru, curajul nostru, clarviziunea noastră, munca noastră, spiritul nostru de sacrificiu dau Ţării măreție, bogăție şi putere. Dar forţa materială e inutilă, dacă nu dăm dovadă de caracter. Oricât de pașnici am fi, trebuie să ne arătăm hotărâți să ne folosim de arme când viaţa sau onoarea Naţiunii sunt amenințate. O astfel de atitudine îi va ţine pe mulţi la respect. De siguranţă, de pace, de prestigiu nu au parte întotdeauna Popoarele puternice, ci cele mai hotărâte.

-VII-

Prieteni să profesăm prima dintre virtuțile civice, patriotismul, să muncim pentru prosperitatea şi măreția Ţării, să-i dăm inteligența noastră, inima noastră, să-i apărăm, chiar cu preţul vieții, existenţa, interesele şi onoarea.

Dordea Cosmin
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Mar Feb 09, 2016 8:52 am

RÂNDURI PENTRU TINERI (15)

Sofiștii

-I-

Iubirea de Patrie, îndeplinirea îndatoririlor cetățeanului faţă de ea nu se discută. Pe ele se bazează viaţa națională. Puse sub semnul întrebării, Națiunea se va dezintegra. Apărarea lor de orice atac se impune cu necesitate. Loialitatea datorată Patriei e condiţia existenței noastre ca Popor. Cu cât e mai mare, cu cât e mai statornică, cu atât vom fi mai puternici, mai prosperi. Aceia care nu şi-au mai iubit Patria, care nu şi-au mai făcut datoria faţă de ea, au dispărut.

Patria a fost contestată doar de Națiunile aflate în anarhie morală şi gata să se prăbușească sub povara viciilor lor. În republicile grecești în declin, în Roma vlăguită şi coruptă, sofiștii susțineau că Patria nu contează şi că singurul lucru important pentru om e plăcerea. Ei au împins Grecia şi Roma spre o moarte crudă şi dezonorantă sub jug străin.

Popoarele moderne, România, îşi au sofiștii lor. Ei predică o globalizare dizolvantă şi un cult al plăcerii distructiv care ne pot nimici. Dacă-i ascultăm, s-a terminat cu noi. Descompunerea internă, preluarea teritoriului Ţării de către alţii, ambele poate, vor pune capăt existenței noastre de două milenii.

-II-

Patriotismul e mereu egal, mereu același. Sentimentul Patriei, nu se schimbă, nu evoluează, cum spun unii. El e astăzi ce era la Atena pe vremea lui Pericle, ce era la Roma pe vremea măreției ei, ce era în Dacia lui Decebal. Grecul Phocion, condamnat fără temei la moarte şi pregătindu-se să bea cucută, îi spune fiului său: „Îți recomand să slujești Patria cu tot zelul şi credința şi mai ales să uiți că o moarte nedreaptă a fost preţul pentru serviciile mele.” E îndemnul unui patriot. El e valabil în toate timpurile şi în toate Ţările. Dacă omorârea de către consulul Brutus a fiilor săi vinovați de conspirație contra Romei ne pare în același timp eroică şi sălbatică, aceasta nu înseamnă că în prezent patriotismul e mai slab şi că dezaprobarea trădătorilor e mai mică, ci că moravurile au devenit mai blânde, că drepturile morale şi legale ale tatălui au fost limitate.

-III-

Ce înțeles dau sofiștii umanității? În niciun caz cel de omenie, de dragoste faţă de oameni, oricare ar fi ei. Umanitatea, înțeleasă ca omenie, e recomandată de Religie. Ea e perfect compatibilă cu îndatoririle faţă de Patrie. Prin urmare cuvântul umanitate înseamnă pentru sofiști ansamblul oamenilor trăind pe pământ, omenirea.

Cum poate fi opusă iubirea pentru omenire iubirii, devotamentului faţă de Patrie? Când se spune că trebuie iubiți toţi oamenii, nimeni nu are nimic de obiectat. Dar când se spune că atașamentul pentru Ţară, datoria de a o sluji, de a o apăra, nu-şi mai au rostul pentru că nu vor mai exista frontiere, pentru că vom fi cetățeni ai lumii, e cu totul altceva. Se justifică printr-un argument echivoc şi năucitor abandonarea îndatoririlor civice. E ca şi cum i-am îndemna pe copii să-şi iubească părinții la fel ca pe toată lumea şi să-şi asume faţă de ei aceleași obligații vagi ca faţă de toţi ceilalţi oameni. E ca şi cum l-am îndemna pe soț să-şi iubească soția şi copiii la fel ca pe oricine altcineva, să considere că nu are faţă de ei mai multe îndatoriri ca faţă de alţii, adică, de fapt, să considere că nu datorează nimănui nimic. Antipatriotismul tinde deci să nege nu doar îndatoririle naționale, ci orice îndatorire.

La ce ne obligă iubirea pentru omenire? La nimic. Omenirea nu e o ființă organizată, o persoană faţă de care să ne asumăm îndatoriri precise. Cetățenia lumii încurajează prin urmare egoismul. Egoişti, fără responsabilități, nu vom mai forma Popoare, ci turme imense supuse celor mai rele instincte, celor mai degradante patimi. Civilizația nu poate exista fără idea de datorie, fără nobilul sentiment al iubirii de Patrie.

-IV-

Un fost președinte al Statelor Unite, Theodore Roosevelt (1858–1919), e autorul unor pagini despre antipatriotism pline de un bun-simț robust şi de o ironie mușcătoare, care merită să fie cunoscute. Nu pot cita aici decât un scurt text scris de el: „Unele persoane, spune Theodore Roosevelt, prezintă patriotismul ca pe ceva rău şi se străduie cu mediocrele lor puteri să ne vâre în cap în locul lui un fel de cosmopolitism „apă cu lapte”. Acești indivizi „binevoitori” nu au un caracter puternic sau o personalitate impozantă şi teza lor însăși nu merită respect. Câțiva reformatori buimaci pot pretinde că, într-un viitor foarte îndepărtat, patriotismul şi căsătoria firească dintre un bărbat şi o femeie vor deveni virtuți inutile, perimate. Dar, în ce privește prezentul, omul care iubește celelalte Ţări la fel ca pe a sa e un membru al societății la fel de dăunător ca acela care iubește nefiresc sau ca acela care iubește celelalte femei la fel de mult ca pe soția sa. Iubirea de Ţară e o virtute elementară ca iubirea de Familie sau ca onestitatea şi curajul.”

-V-

În timp ce alţii luptă pentru măreția Patriei lor, noi, românii, trebuie să ne apărăm ființa națională. Avem prin urmare tot dreptul să le spunem celor care atacă patriotismul în această perioadă dificilă a existenței noastre: „Dacă nu vă iubiți Ţara, dacă nu sunteți hotărâți s-o slujiți din toate puterile, s-o apărați, să-i apărați drepturile, interesele, onoarea, dacă nu sunteți dispuși să veniți sub drapel când vă va chema, vă rugăm mult plecați acolo unde nu vi se impune nicio îndatorire. Aici patriotismul e imperios.”

Dordea Cosmin
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Mier Feb 10, 2016 11:21 am

RÂNDURI PENTRU TINERI (16)

Forțele naționale

-I-

Poziția geografică a României e frumoasă, dar periculoasă. Așezați la graniță între Occident şi Orientul controlat cândva de musulmani, am fost un avanpost aflat în faţa dușmanului. Noi am apărat Occidentul de Islam. Acest rol nu a încetat nici după plecarea tătarilor şi otomanilor. Suntem şi în prezent un avanpost al Europei. De capacitatea noastră de a ne asigura securitatea depinde securitatea continentului.

-II-

Forţa unei Naţiuni e dată de trei lucruri esențiale: vigoarea morală a cetățenilor, condiţia lor fizică şi buna organizare a Armatei. Toate sunt necesare în egală măsură, toate se condiţionează reciproc. Moralitatea, patriotismul, curajul, instruirea sunt astăzi la fel de necesare la oameni care vor deveni soldați ca pe vremea armelor albe şi a luptelor corp la corp. Ce s-a schimbat e modul de constituire a Armatei devenit atât de complex, atât de dificil încât improvizația e imposibilă. Când războiul se dezlănțuie, nu se mai poate organiza nimic serios, rezistent. Vitejia oamenilor chemați sub arme nu ne va folosi la nimic, dacă ei nu-şi vor avea un loc bine stabilit într-un organism deja existent, alcătuit meticulos şi dotat corespunzător.

Geografia, granițele de peste trei mii de kilometri, amenințările interne ne impun deţinerea unei Armate care să-i includă în clipe grele pe toţi cei în stare să poarte arme. Datoria de a întări la maxim forţa Armatei pentru a o face capabilă să-şi îndeplinească toate sarcinile ce-i vor fi impuse revine Statului. Datoria noastră e de a ne pregăti individual pentru a deveni apți de luptă. Un corp viguros, rezistent la efort, la oboseală nu ne e însă de ajuns ca să ne integrăm în trupele permanente şi să formăm împreună cu ele aproape instantaneu o mare Armată. E necesar să mai avem o educație militară prealabilă, un loc în ierarhie, să fim rotițe în imensul mecanism pus în mişcare în caz de război. De aici utilitatea reînființării serviciului militar obligatoriu pe timp de pace. Obligațiile grele, ce ne vor fi impuse astfel, ne vor permite să ne îndeplinim bine îndatoririle faţă de Patrie când situaţia o va cere.

-III-

Atenianul de optsprezece ani primea armele cu care urma să-şi apere Ţara şi rostea un jurământ unde se regăsesc, între altele, aceste cuvinte frumoase: „Voi lupta pentru tot ce ne e sfânt şi drag. Nu voi lăsa celor care vin după mine o Patrie mai mică decât am primit-o, ci una mai mare şi mai puternică.” Sunt cuvinte pe care e bine să le avem toţi întipărite în minte.

Cel mai mare pericol pe timp de război e oboseala cumplită ce apare după intrarea în luptă. Cine e indolent, cine exagerează cu mâncarea, cine nu face mişcare, va avea probleme de sănătate sau va muri prostește lipsind Patria de brațele sale în momente critice. E prin urmare obligatoriu să devenim fizic capabili să facem faţă vicisitudinilor unui conflict armat. E în interesul nostru, e în interesul Ţării.

-IV-

Nu vom fi însă soldați perfecți decât dacă moralul ne va fi la fel de robust ca trupul, decât dacă avem, pe lângă virtuțile cetățeanului, atașament pentru Armată, cultul drapelului, cultul imnului naţional. Drapelul, imnul naţional sunt chipul şi vocea Patriei. Respectarea lor cu scrupulozitate e imperativă. Le datorăm afecțiune şi venerație ca unor lucruri dragi şi sfinte care reprezintă pentru noi ce iubim mai mult, ce punem mai presus de orice.

Drapelul nostru tricolor e cel mai frumos şi cel mai mândru dintre toate. El se profilează pe cer în tonuri clare şi strălucitoare, vesele şi vibrante, scriind în văzduh numele României, șoptindu-l prin foșnetul faldurilor sale. Cine nu a stat mult timp departe de Ţară nu poate ști cu ce emoție profundă e salutat drapelul românesc. Vederea lui pe o clădire, pe catargul unei nave îi stârneşte în suflet călătorului o bucurie amestecată cu tristețe ce nu se poate descrie prin cuvinte. Drapelul îi vorbeşte de pământul natal, de ființele dragi lăsate acasă, de Neamul său. Adesea lacrimile îi umplu ochii, picioarele i se înmoaie şi ar vrea să îngenuncheze în faţa acestui petec de pânză ce e o lume întreagă pentru el.

Flutură semeț drapel sfânt al României noastre! Dăinuie simbol al generozității, onoarei şi gloriei! Fie ca nicio pată, nicio slăbiciune de-a noastră să nu-ţi întunece vreodată culorile! Fie ca „Deșteaptă-te române” să continue să le spună apăsat neprietenilor „Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman”! Fie ca el să ne păstreze vie în minte deviza „Viaţă-n libertate, ori moarte”!.

-V-

Armata în marș oferă un spectacol impresionant. E România, e Patria. Toţi sunt o singură ființă, un singur suflet, o singură inimă. Toţi sunt gata să moară pentru unul şi fiecare e gata să moară pentru toţi. Cei pe care îi vedem trecând înarmați prin faţa noastră vor lupta şi se vor sacrifica pentru noi când primejdia va veni. Într-adevăr nimic nu e mai emoționant, nimic nu ne face inima să bată mai tare, nimic nu ne face mai mândri de Ţară, de noi ca această forţă organizată, disciplinată care e Armata.

Să iubim Armata unde ne vom avea şi noi locul! Să ne iubim camarazii pentru că vor fi pentru noi o a doua Familie! Vom lupta împreună şi probabil vom muri împreună. Să fim uniți de frăția curajului şi de senina frăție a sacrificiului de sine! Să ne antrenăm, să ne dezvoltăm puterea corpului şi calitățile virile ale sufletului! Să fim soldații puternici, disciplinați şi viteji de care Patria are nevoie! Să îndrăgim şi să cinstim drapelul tricolor! Să îndrăgim şi să cinstim imnul naţional!

Dordea Cosmin
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Vin Feb 19, 2016 2:04 am

Toio Dum Feb 21, 2016 7:17 am

Toio Dum Feb 28, 2016 3:49 am

RÂNDURI PENTRU TINERI (17)

Război și pace

-I-

Războiul le-a plăcut doar de mercenarilor dornici de bani și conducătorilor dornici de glorie, Națiunile, care i-au suportat consecințele, au avut oroare de el. Noi am cunoscut în Al Doilea Război Mondial umilința crudă a înfrângerii, invazia și dezmembrarea teritoriului, de aceea nu vom putea lua în considerare cu dragă inimă eventualitatea unor noi conflicte. Vrem pace. E bine însă ca nu frica să ne facă pașnici, ci rațiunea.

Războiul e un mare rău, dar nu cel mai mare. Mai bine de o sută de ori războiul decât pierderea libertății, integrității și onoarei Țării. Un Popor care ezită să recurgă la arme pentru a se apăra va fi aservit. La Popoare ca la oameni, cine se arată șovăielnic, timorat e privit ca o pradă. Așadar putem păstra pacea doar prin forță și hotărâre, nu prin concesii.

-II-

Maxima antică „Si vis pacem para bellum” (Dacă vrei pace pregătește-te de război) e valabilă și în prezent. Pentru a avea pace trebuie să fim gata de război și să nu ne temem de el. Poporul cel mai puțin expus unui atac e Poporul bine înarmat, care nu provoacă pe nimeni, care are forță morală și care își apără activ interesele.

Forța, activitatea și curajul sunt prin urmare factori de pace. Nu există pace în genunchi. Nu există pace în umilință și slăbiciune. Din cauza unei astfel de păci România ar avea de suferit la fel de mult ca din cauza celui mai teribil dintre războaie. Pacea menținută prin neputință și apatie nu durează.

Situația unui Popor în lume seamănă cu aceea a locuitorilor din marile orașe. Cel puternic, curajos merge calm și liniștit la treburile sale fără să fie oprit din drum, insultat, lovit. Cel slab, sperios e expus la amenințări, la întâmplări neprevăzute și loviturile cad firesc asupra lui.

-III-

Popoarele cu rațiune rece, care se sprijină pe dreptul lor și pe armele lor, trăiesc fără riscuri. Se impune prin urmare să fim nu doar pașnici, ci și puternici, activi, curajoși. Să detestăm războiul nu ne va folosi la nimic pentru că menținerea păcii nu depinde de ce gândim sau simțim noi. Teama că am putea deveni agresivi e neîntemeiată. Noi nu am purtat decât războaie de apărare sau de recuperare a unor teritorii ce ne aparțineau de drept. Ce e cu adevărat de temut e că iubirea de pace ne poate face incapabili să ne apărăm.

Adepții păcii cu orice preț se pot manifesta fără rețineri în Țările care nu aud zăngănit de arme în apropierea lor și care nu au alte războaie decât cele pe care le provoacă ele însele. Altfel stau lucrurile cu o Țară ca a noastră care e amenințată și care nu amenință pe nimeni. Să i se vorbească de pace are sens doar dacă se vrea să fie învățată să se teamă. Să-i faci pe oameni să creadă că, pentru a avea pacea, ajunge s-o dorească, înseamnă să le slăbești curajul, înseamnă să-i pregătești rău pentru pericolele ce-i amenință. E mult mai onest să le spui că războiul le poate fi impus și că trebuie să să-i facă fată. Pacea nu se obține strigând "pace".

Acei creștini pentru care până și legitima apărare e condamnabilă să-și aducă aminte că în Noul Testament, Romani 12:18, scrie: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în pace cu toți oamenii.” Altfel spus pace, da, dar numai dacă o vor și ceilalți. Credința trebuie să se bazeze pe Sfânta Scriptură, nu pe emoții.

-IV-

E o necesitate să avem oricând în vedere fără să tremurăm eventualitatea unui război drept. Un exemplu de război drept e războiul declarat în 1861 de Statele din Nordul Americii Statelor din Sud care se separaseră de Uniune. După patru ani de lupte grele Statele din Nord au învins și au restabilit unitatea S.U.A..

Cei care l-au susținut pe Lincoln și urmat pe Grant și-au salvat marea lor Patrie, i-au pregătit un viitor măreț. Ei au meritat recunoștința pioasă a urmașilor lor. Exemplul lor ne arată ce pot face clarviziunea, energia și curajul pentru o Țară aflată în dificultate.

-V-

Să apărăm interesele Națiunii noastre perseverent, hotărât, fără provocări și fără slăbiciuni pentru că doar așa vom beneficia de pace. Politica rușinoasă de abandon duce la conflicte, la servitute, la distrugere. Singurele mijloace de apărare împotriva războiului sunt forța, energia și vitejia. Să le dezvoltăm în noi și să le păstrăm. Sunt virtuți civice.

Dordea Cosmin
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Lun Feb 29, 2016 3:13 am

VALSUL PRIMĂVERII - CHOPIN

Toio Mar Mar 01, 2016 10:39 am

RÂNDURI PENTRU TINERI (18)

Învățămintele istoriei

Fără instinct de conservare omul moare. Fără afecțiune Familia se destramă. Fără patriotism Națiunea decade și Patria ajunge sub stăpânire străină. O atestă viața. O atestă istoria.

Grecia antică

-I-

Istoria Greciei antice e istoria rivalității dintre Sparta și Atena. Aceste două orașe au pus în mișcare toată Țara, au dat conducătorii și au stabilit direcția generală de evoluție. Celelalte orașe grecești le-au fost aliate sau supuse.

Sparta a fost așa cum a conceput-o Lycurg, un popor sub arme gata oricând să-și apere Patria. Guvernul, educația, legile toate au tins spre acest țel unic și au neglijat restul ca indiferent sau vătămător. O asemenea organizare socială austeră a creat un popor eroic și a dezvoltat într-o asemenea măsură patriotismul că onoarea de a muri pentru Patrie a fost cea mai mare răsplată conferită de autorități. Când un spartan învingea la Jocurile Olimpice era trimis să lupte cu dușmanul în prima linie și o astfel de cinste era invidiată de toți.

Societatea ateniană s-a remarcat prin blândețe și suplețe. Principalul legislator al Atenei a fost Solon. Solon, cunoscând caracterul nestatornic al ionienilor, nu le-a impus o organizare socială strictă lăsând ușa larg deschisă pentru orice reforme. Marile libertăți acordate fiecăruia, instabilitatea aparentă a puterii care depindea de opțiunile populației, nu au diminuat măreția Atenei. La atenieni devotamentul față de Patrie și spiritul de sacrificiu au fost la fel de mari ca la Spartani.

-II-

Epoca războaielor cu perșii e cea mai glorioasă din istoria Greciei. Când grecii au văzut formidabilele pregătiri de război făcute de regele persan Xerxes s-au unit, au acceptat lupta, și-au păstrat credința în victorie și au învins.

În timpul războaielor cu perșii s-au evidențiat Leonidas spartanul și Aristide atenianul.

Înainte să plece la luptă, regele Leonidas și cei trei sute de soldați ai săi și-au organizat propria ceremonie funebră și au jurat în fața eforilor că vor apăra Patria cu prețul vieții. Sacrificiul pe care urmau să-l facă era, prin urmare, premeditat. Acești trei sute de soldați și regele lor știau că nu se vor mai întoarce niciodată acasă.

Aristide, apreciind talentele militare ale lui Miltiade, i-a cedat comanda armatei, deși îi era rival. Aristide și-a slujit astfel Țara și în calitate de cetățean, nu doar de soldat. Conduși de Miltiade, o mie o sută de atenieni înfrâng la Marathon în anul 490 î.Hr. o armată de o sută zece mii de oameni.

-III-

Grecii s-au distins în timpul războaielor cu perșii, dar nu au învățat nimic din ce li s-a întâmplat. Pericolul care i-a amenințat ar fi trebuit să-i facă mai patrioți, mai solidari, mai uniți, mai virtuoși. Nu a fost așa. Nici nu au respins bine invadatorii că s-au și întors la vechile lor discordii, dezbinări și agitații turbulente. S-au format alianțe între provincii, în provincii alianțe între orașe, în orașe alianțe între partide. Era o confuzie, o descompunere totală. Unitatea națională nu mai exista.

Și ca și când toate acestea nu ar fi fost de ajuns o altă cauză de ruină se adăugă acestei fatale anarhii, imoralitatea. Caracterele slăbesc, inteligențele se degradează, filozofii propagă disprețul pentru Țară, poeții cântă sexul, vinul și mâncarea. Virtuților de odinioară le urmează o indiferență generală, un scepticism scandalos, o sete nemaipomenită de plăceri josnice.

-IV-

Pausanias, regele Spartei, învingătorul de la Plateea, îi cere regelui persan Xerxes fiica de soție promițându-i în schimb predarea cetății sale. Alt rege spartan, Leotychidas, învingătorul de la Mycale, se lasă mituit. Atenianul Themistocle, învingătorul de la Salamina, se pune în slujba perșilor pentru câteva orașe din Asia. Exemplul celor trei pomeniți mai sus a fost urmat de mulți alții cu nume la fel de ilustre și chiar de către popor. Astfel învinșii de la Marathon și Salamina ajung să domine Grecia.

Cetățile care curtau străinul, care primeau aur de la el, care se supuneau ordinelor lui, locuitorii acestor cetăți care trădau din ambiție, din dorință de răzbunare, din lăcomie au împins Patria la ruină și la pierderea libertății. Persanii au fost primii dintre cei care au stăpânit Grecia antică. Au urmat macedonenii și romanii.

Roma antică

-I-

Primii romani preferau să fie săraci într-o Romă bogată. Cele mai de preț comori pentru ei erau Patria și libertatea. Fiind mereu amenințați, erau mereu pe picior de război. Niciun popor nu e mai liber ca acela care acceptă să trăiască cu ce-i dă Dumnezeu, care nu așteaptă nimic de la nimeni și care își întemeiază existența doar pe munca sa.

În Roma antică plebeii și patricienii se confruntau constant, primii pentru noi drepturi, ceilalți pentru menținerea vechilor lor privilegii. Dar când Patria era în pericol fiecare își uita ranchiunele, pasiunile și urile și o apăra. Această împărțire a Națiunii în două categorii sociale, departe de a provoca ruină, întreținea la romani cele mai nobile sentimente. Și unii și alții, fie pentru a lua puterea, fie pentru a o păstra, stimulau fibra națională, căutau să se ilustreze prin fapte mari, prin reforme fericite în interior, prin victorii împotriva dușmanilor.

Fiind săraci și liberi romanii posedau toate elementele eroismului. Erau patrioți și viteji. În perioada lor de ascensiune idealul social, gândirea dominantă era Patria. Educația, religia, politica tindeau spre ea și-o făceau iubită. Pentru ea, pentru apărarea ei și pentru măreția ei se făceau toate sacrificiile. Polybius, Titus-Livius, Salustius laudă disciplina militară a romanilor, vitejia lor, statornicia lor, dârzenia lor, zelul lor pentru binele general.

-II-

Disciplina atât de lăudată a romanilor începea din Familie și de acolo se răspândea în toate instituțiile Statului. Se știe că tații aveau drept de viață și de moarte asupra copiilor lor. Acest drept al autorității paterne care ne pare atât de monstruos azi, a pregătit cetățeni devotați Patriei și legilor ei. Trebuie precizat că niciun istoric nu pomenește de violențe în Familiile romane.

Statul prin recompensele sale stimula și el practicarea virtuților. Onorurile publice acordate lui Cocles, lui Scaevola, lui Clelius arată preocuparea de a genera la cetățeni un zel activ pentru Patrie și de a provoca o nobilă emulație la toți aceia care puteau s-o slujească.

-III-

Cu moravuri sănătoase se poate spera orice. De aceea romanii nu se temeau de nimeni. Asediați de gali au părăsit Roma, s-au refugiat pe Capitoliu și au refuzat să se predea. Au rămas în oraș doar senatorii foarte bătrâni. Incapabili să mai lupte, ei s-au îmbrăcat cu cele mai bogate veșminte, au spus o rugăciune apoi s-au dus la Senat unde și-au așteptat resemnați moartea.

După alungarea galilor Roma s-a înălțat din propriile ruine și a luptat mai bine de șaizeci de ani pentru libertatea sa. Ea a reușit să dejoace acțiunile latinilor, ale samniților, ale lui Pyrrhus și să cucerească toată Italia. Ea a făcut mai mult decât atât, ea a dat exemplu de probitate, de disciplină și de curaj. Romanii refuzau aurul străinilor spunând că nu vor să-l aibă, ci să le poruncească celor care-l au.

-IV-

Războaiele punice au fost o serie de trei războaie grele purtate de Roma împotriva Cartaginei
între 264 – 146 î.Hr.. S-au numit punice după numele de puni dat de romani cartaginezilor. Despre războaiele dintre Roma și Cartagina s-a scris mult. Numele unor comandanți militari ca Hanibal, Regulus, Fabius, Scipio și al unor locuri unde s-au dat lupte ca Trasimene, Cannae, Capua, Zama sunt cunoscute. Se cunoaște de asemenea statornicia Senatului, curajul poporului roman, patriotismul și devotamentul de care a dat dovadă.

După războaiele punice romanii au cucerit Egiptul, Grecia, Macedonia, Epirul, Iliriumul, Spania, Galia, Asia Mică etc.. Eufratul, Dunărea, Rinul, oceanul și deșerturile Africii deveneau hotarele Romei. Era prea mult. Triumfurile i-au orbit pe romani. Armata romană atât de eficientă a ajuns instrumentul câtorva ambițioși venali. Orașul s-a transformat într-un focar de intrigi. Uneltirea, corupția și luptele sângeroase au luat locul libertății de opinie și mijloacelor legitime de acțiune. Domnia legii a făcut loc forței tiranice. Interesul național a trecut pe planul doi. Cei puternici sfâșiau Patria pentru a-și satisface lăcomia și ambiția.

-V-

În timp ce legionarii invadau lumea, învinșii invadau Roma și, ca pentru a se răzbuna, o contaminau cu toate viciile lor. Poporul roman s-a metisat, Senatul s-a umplut de străini. Acestor oameni veniți de departe puțin le păsa de Roma și de ce reprezenta ea. Grecii erau cei care solicitau cel mai insistent cetățenia romană și în schimbul ei aduceau mentalitatea unui lumi decadente. Influența lor corupătoare a distrus iubirea profundă, respectul religios pe care le aveau romanii pentru Patria lor, pentru legile lor, pentru libertățile lor și pentru sentimentele nobile.

Odată cu viciile și pentru a le susține bogății imense au ajuns în Italia. S-au creat averi colosale capabile să cumpere orice conștiință. Se făcea chiar negoț cu conștiințele. Pentru cei mai mulți nu mai conta decât binele propriu.

-VI-

Sub împărați iubirea de Patrie nu se mai putea manifesta decât opunând libertatea și bunele moravuri tiraniei și depravării generale. Dar nimeni nu a făcut nimic ca să schimbe lucrurile. Cetățenii buni se resemnaseră gemând în tăcere. Doar autorii de satire mai aruncau o privire spre trecut şi-şi băteau joc amar de mârșăviile ce au urmat frumoaselor obiceiuri de odinioară.

Totuși nu toți împărații romani au fost scelerați sau demenți. Mulți dintre ei au fost înțelepți, drepți și buni. Din această categorie fac parte Titus, Nerva, Traian, Antoninus și Marcus Aurelius.

-VII-

Poporul roman fusese cândva solid ca un bloc de granit. Apoi, iubirea de Patrie, patriotismul dispărând, Națiunea s-a dezagregat și nu au mai rămas decât elementele ei componente, adică indivizii. Numele de Roma, de romani continua să apară în actele publice, dar nu mai avea corespondent în idei, nu mai răsuna în inimi. Dar cui îi păsa? Lăcomia, egoismul primau. Până și armata își pierduse coeziunea. Împăratul Constantin și-a însemnat soldații cu fierul roșu, ca pe asasini, pentru a-i împiedica să dezerteze. Romanii și-au reamintit că sunt un Popor doar după ce barbarii s-au așezat definitiv în Italia și le-au luat tot ce aveau. Abia atunci au înțeles că nu poți să-ti aperi interesele proprii fără să aperi interesul național.

Dordea Cosmin
_________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Sam Mar 05, 2016 9:51 am

RÂNDURI PENTRU TINERI (19)

Omenirea

-I-

Ar fi greșit ca din iubire de Patrie să ignorăm lumea. Nu ne putem sluji bine Țara fără să cunoaștem climatul politico-economic global. Ar fi la fel de greșit ca din iubire de Patrie să disprețuim sau să urâm alte State. Patriotismul e un sentiment mult prea nobil pentru a produce dispreț și ură. Statele fată de care se impune să manifestăm rezervă sunt cele care ne vor resursele sau teritoriul, cele care ne împing fie fățiș, fie pe ascuns la sinucidere colectivă și cele violente. Apartenența noastră la lume se cuvine s-o înțelegem așadar ca participare demnă la viața internațională pentru apărarea intereselor legitime ale României.

Ca indivizi nu avem îndatoriri decât fată de Țara noastră. Popoarele au însă îndatoriri unele fată de altele, ele formează mari Familii care nu-și pot pierde conștiința solidarității dintre ele, așa cum nu-și poate pierde conștiința solidarității nici genul uman în ansamblu. Această solidaritate există în spațiu. Binele și răul dintr-un loc, avântul unora, decadența altora, războaiele au repercusiuni majore, uneori extinse asupra întregii planete. Această solidaritate există și în timp. Europa încă mai resimte efectele greșelilor care au dus la prăbușirea Greciei antice și a Imperiului Roman.

-II-

Evoluția istorică a societăților umane spre civilizație e interesantă și pasionantă. Ce aflăm străbătând secolele trecute, descoperim în prezent străbătând Pământul. Există Popoare care se găsesc pe toate treptele dezvoltării societăților. Se poate măsura la ele lungul drum parcurs și transformările suferite de viață în cursul timpului.

De când a reușit să stăpânească focul, omul a urcat încet, cu dificultate, una câte una, treptele civilizației. Jos de tot mai sunt câteva seminții sălbatice ducând prin ținuturi izolate o existență comparabilă cu cea din paleolitic. Ceva mai sus sunt Popoare a căror dezvoltare rudimentară se aseamănă cu cea a germanilor, galilor, slavilor și dacilor antici numiți de greci și de romanii barbari. Sus de tot sunt Națiunile creatoare de civilizații mai mult sau mai puțin avansate și cu caractere diverse.

-III-

Acum două mii cinci sute de ani existau trei mari civilizații umane. Prima, civilizația mediteraneană, și-a avut succesiv capitalele la Atena și Roma și până la un punct a evoluat constant spre progres, spre libertate. A doua, civilizația orientală, s-a dezvoltat în Asia occidentală, a numărat mai multe imperii și a sfârșit încremenită într-o magnifică opulență. Ea a fost ca natura locurilor unde a existat: fastuoasă, uriașă, despotică. A treia, civilizația din Extremul Orient, s-a asemănat întrucâtva cu cea de a doua, însă nu poate fi confundată cu ea. Deși era deja în plină înflorire acum vreo trei mii de ani, anticii nu au cunoscut-o. Distanțele considerabile și obstacolele naturale enorme nu permiteau falangelor și legiunilor să ajungă până la ea.

Civilizația din Extremul Orient se confundă cu civilizația chineză. Bazându-se pe o înțelepciune senină care-i permite omului să-și găsească echilibrul interior, să se apere de el însuși, de slăbiciunile sale, ea i-a asigurat Chinei o existență de peste cinci mii de ani. Nicio Țară din lume nu a rezistat atât. Chiar dacă în jumătate din cei peste cinci mii de ani de la apariția sa nu a mai înregistrat progrese, chiar dacă stagnarea nu i-a permis să facă fată loviturilor europenilor, civilizația din estul Asiei a reușit cu toate acestea să-și regăsească puterea, energia și viața activă. Statele din componența sa sunt în prezent în plin avânt pe toate planurile. Agonia lor lentă, îndelungată, e acum o amintire.

Vechea civilizație mediteraneană a dispărut. Din amintirea sa, din vestigiile sale, din ruinele sale, s-a născut o civilizație nouă, civilizația creștină. În evoluția civilizației mediteraneene, găsim exemple și lecții folositoare unor Popoare ca al nostru, care moștenesc temperamentul, calitățile și defectele strămoșilor lor din vechime. Deși cauzele progresului sunt peste tot aceleași, între ele găsindu-se întotdeauna patriotismul, e preferabil să aflăm din istoria continentului nostru cum se nasc, cresc și mor Națiunile.

-IV-

Lumea greco-romană a avut o mare contribuție la formarea Națiunii noastre. Sunt prea multe de învățat din istoria sa ca românul preocupat de viitorul Patriei sale s-o neglijeze. Civilizația mediteraneană a început în epoca eroică a Greciei, acum trei mii de ani și a căpătat încă de la început un caracter propriu. Ea a exaltat efortul și munca, ea a dezvoltat iubirea de Cetate și de Neam, ea a cultivat patriotismul, ea a neglijat însă înclinația omului de a accepta tot ce e plăcut, inclusiv ce-l poate distruge. Roma, Grecia antică s-au dezvoltat rapid și tot rapid s-au prăbușit.

-V-

Poporul grec, Popor de artiști, de savanți, de soldați e un Popor energic și viteaz. El pune cultul necesar al forței alături de cultul libertății și al frumuseții. El știe să recurgă la arme pentru a se apăra. E un Popor mare. Puțin câte puțin el s-a extins, nu pe continent, ci pe țărmurile Mării Mediterane și ale Mării Negre. Neam de marinari, grecii au creat colonii peste tot unde navele i-au purtat. Ei au cucerit pentru comerțul și civilizația lor coastele lumii cunoscute. Micile republici grecești, în ciuda conflictelor reciproce, în ciuda dezbinărilor interne, aveau sentimentul de apartenență la un Neam, aveau patriotism. Ele s-au unit în lupta pentru oprirea invaziei externe și au triumfat.

Nici Orientul, nici barbarii care erau la porțile sale și care-i amenințau peste tot coloniile nu au putut învinge Grecia câtă vreme datoria, curajul, iubirea de Patrie și moralitatea i-au însuflețit cetățenii. Dar a venit momentul când aceste virtuți au slăbit, când credința în ce e mare, nobil și frumos a fost înlocuită de îndoiala în toate, când Poporul nu mai dorea decât bunăstare, bani și plăceri. Odată cu imoralitatea au apărut sărăcia, demagogia, anarhia. Atena căuta un retor sau un general care să-i asigure o servitute plăcută. Regii Spartei se puseseră în slujba unor puteri străine. Pedeapsa nu s-a lăsat așteptată. Falanga macedoneană apare urmată apoi de legiunea romană. Și Grecia învinsă, strivită, aservită s-a stins în chinuri și în umilință.

-VI-

Roma a dat civilizației o nouă strălucire. Datoria, curajul, iubirea de Patrie, moralitatea domnesc și la Roma, dar într-un climat politic mai riguros, mai rațional. Toate Popoarele de pe țărmurile Mării Mediterane au fost succesiv cucerite, organizate. Civilizația orientală, slăbită de contradicțiile și de viciile sale interne, zdruncinată de fulgerătoarele victorii ale lui Alexandru, dă înapoi și se lasă parțial subjugată. Cetățenii romani, pe care patriotismul îi anima, devin stăpânii lumii. Ei o domină prin înțelepciune și prin forță. Evoluția lor se aseamănă cu cea a grecilor. Virtuțile i-au făcut mari, renunțarea la ele i-a distrus.

Scepticismul și imoralitatea au pătruns în Roma aducând cu ele mizeria, slugărnicia, dezordinea. Depravarea era atât de mare că acest Popor de cetățeni nu mai făcea copii, nu se mai reînnoia. Bărbații romani își pierduseră mândria și vitejia, femeile romane își pierduseră pudoarea. În cetate majoritari ajunseseră străinii, liberții și sclavii. Un Popor puternic, glorios își trăia lamentabil ultimele zile. Grecia a sfârșit în demagogie, Roma s-a prăbușit sub un despotism înjositor. Și Grecia și Roma au fost pedepsite la fel: au sucombat umilite, strivite de năvălitori. Lecție dublă și teribilă pentru Națiunile din prezent.

-VII-

Imperiul Roman cuprindea toate Popoarele civilizate. Căderea lui a însemnat dispariția civilizației. Europa, pradă Popoarelor migratoare, a traversat o lungă perioadă de existență obscură și de violențe înspăimântătoare. Abia ne putem recunoaște în această epocă. Biserica, convertind la creștinism năvălitorii, salvând ce se mai putea din moștenirea greco-romană, încercând să impună o morală, dă naștere cu greu, puțin câte puțin unei civilizații noi, civilizația creștină. Creștinătatea abia apărută a fost cât pe-aci să fie distrusă de sarazinii și de otomanii mahomedani. Primii ajunseseră în Spania și amenințau Europa Occidentală, ultimii ajunseseră la Dunăre și amenințau Europa Orientală.

Dacă Franța și Țârilor Române ar fi fost învinse de musulmani, Europa ar fi fost cucerită. Orientul încerca să-și ia revanșa pentru înfrângerile pe care grecii și latinii i le provocaseră. Învingător el ar fi fost definitiv stăpân și și-ar fi impus greaua dominație tuturor Națiunilor de pe continent. Victoria regelui francilor Carol Martel la Poitiers în 732 și victoriile voievozilor români Mircea cel Bătrân la Rovine în 1395, Iancu de Hunedoara la Belgrad în 1456, Ștefan cel Mare la Vaslui în 1475 au îndepărtat amenințarea islamului. Creștinătatea victorioasă și-a reluat astfel evoluția ascendentă.

-VIII-

La apogeul dezvoltării lor unele Popoare europene au colonizat teritorii mari. Rând pe rând sau simultan portughezii, spaniolii, olandezii, englezii și francezii și-au creat imperii coloniale. Europa, în expansiunea sa, a întâlnit și civilizația din Extremul Orient. Ciocniri repetate s-au produs. Națiunile europene au vrut să domine, dar li s-a rezistat și ele au răspuns cu armele puternice pe care le aveau. Recurgerea la forță i-a făcut pe recalcitranți să cedeze, dar a avut și consecințe neașteptate.

Oamenii de rasă galbenă din Asia Orientală sunt inteligenți și viteji. Ei au aflat repede secretul prost păstrat al forței celor de rasă albă. După unele ezitări s-au folosit de armele europenilor pentru a-i ataca. Rasa galbenă, numărând acum vreo două miliarde de oameni, se organizase. Europa care se credea stăpâna lumii, întâlnise un obstacol major în calea ei.

-IX-

Nu se știe dacă se va produce vreo luptă între europeni și asiatici sau între europeni și oricine altcineva, dar dacă se va produce va fi extrem de periculoasă. Nu cu nepăsare, nu cu o economie anemică, nu prin legalizarea perversiunilor sexuale, nu prin industrializarea avortului se poate apăra eficient o comunitate fie ea și de Națiuni. Fără vigilență, fără o pregătire adecvată în toate domeniile, fără creștere demografică, fără creștere economică semnificativă nimeni nu se poate considera la adăpost de primejdii.

Republicile grecești, preocupate mai mult de rivalitățile dintre ele, de bani și de plăceri, au asistat indiferente cum creștea în apropierea lor puterea Macedoniei și Romei care le vor subjuga. Popoarele europene fac în prezent aceleași greșeli ca grecii din antichitate și vor avea soarta lor, dacă nu se dezmeticesc. Datorită mijloacelor de transport moderne deplasarea rapidă a unor armate mari pe distanțe lungi și aprovizionarea lor e un fleac. Cineva cu ambițiile lui Gingis Han, asiatic sau nu, ar putea porni într-o zi pe urmele lui spre Europa. Oricât de paradoxală pare o astfel de eventualitate, e important să fie anticipată pentru a face realizarea ei imposibilă, pentru a evita o dramă.

Orizontul e întunecat, să încercăm să înțelegem ce se întâmplă, ce-i rezervă viitorul lumii. Cei cu spirit pătrunzător și cei tari vor avea un rol frumos de jucat pe scena internațională. E acela pe care-l dorim și României. Pentru aceasta ea trebuie să fie puternică și activă. Forța sa, inteligența sa politică sunt necesare mai mult ca niciodată Statelor de pe continentul nostru. Singurul mod de a fi folositori Europei, omenirii e de a ne iubi și de a ne sluji cu devotament Țara. Lucrând pentru binele Patriei noastre, contribuim la binele tuturor.

Dordea Cosmin
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Dum Mar 06, 2016 5:16 am

GHEORGHE ZAMFIR - PRIMĂVARA

Toio Mar Mar 08, 2016 5:05 am

Toio Joi Mar 10, 2016 9:27 am

DOAR AŞA VEŢI DĂINUI

Patria, orizont spre care se îndreaptă privirile și inimile noastre încă de când ne naștem. Patria, căminul căminelor noastre, căminul marii familii românești. Patria, ce poate fi mai frumos și mai măreț. Patria, moștenire de la strămoșii noștri. Patria, mama noastră.

Prieteni, mama noastră plânge. S-o alinăm! Prieteni, Patria noastră are nevoie de noi. Să ne ajutăm mama! Cine ne-ar putea arăta ce să facem, cine ne-ar putea inspira, cine ne-ar putea fi model?

Să ne cercetăm istoria! În paginile sale pline de eroi sunt mulți cei care ne-ar putea fi modele. Însă deasupra tuturor se înalță și strălucește prin fapta sa Mihai cel Viteaz. Dacă marele voievod ar veni printre noi oare ce ne-ar spune? Ne-ar spune cu siguranță ce spunea și contemporanilor săi.

„În fața Sfintei Cruci a lui Hristos și a mormintelor celor care au căzut pentru Țară rostiți toți într-un glas „Credință și Patrie”. Ortodocși pe deplin, în toate, peste tot, întotdeauna! Pentru a vă putea păstra credința iubiți-vă Patria, apărați limba română. Cunoașteți-vă istoria, e șirag de nestemate, comoară de virtuți, izvor nesecat de patriotism. Obiceiurile și tradițiile voastre sunt frumoase, păstrați-le. Unire între voi și întrajutorare! Idealul vostru: România întregită, una și indivizibilă. Țelul vostru: învățământ național, carte românească. Doar așa veți dăinui.”

Pârvu Ana Maria
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Sam Mar 12, 2016 7:00 pm

Toio Lun Mar 14, 2016 9:23 am

VIRTUŢILE CIVICE ALE RELIGIEI ŞI ALE ATAŞAMENTULUI FAŢĂ DE NAŢIUNE

Civismul face legătura între interesul personal și interesul național. Împrejurările actuale nu permit individului să se implice în viața Națiunii. Ne sunt necesare prin urmare credința în Dumnezeu și civismul. Iată de ce trebuie să cultivăm virtuțile civice ale Religiei și ale Patriotismului.

Teoretic riscul blocării mecanismelor sociale din cauza generalizării comportamentelor egoiste e mic pentru că avem nevoie de ceilalți. Fără semenii noștri suntem slabi, dar nu le putem obține sprijinul decât sprijinindu-i la rândul nostru. Descoperim astfel că interesul personal se confundă cu interesul național.

Totuși practica diferă de teorie. Suntem mai puțin clarvăzători în realitate. Singurele lucruri de care ne pasă sunt treburile proprii și confortul nostru material. Cu greu putem fi convinși să ne implicăm în viața Națiunii și chiar dacă vrem s-o facem nu putem. Existența ne e atât de activă, atât de agitată, atât de ocupată de muncă, atât de plină de ispite că nu ne mai rămân energie și timp pentru altceva.

Consecința acestui comportament nepotrivit pentru viața socială e dispariția moralității și materialismul miop, înclinații care se pot dovedi distructive pentru Națiune pe măsura ce Statul preia sarcini de la care noi ne sustragem. Astfel Statul s-ar putea vedea nevoit să accepte un număr mare de emigranți străini pentru a evita urmările depopulării Țării. Religia și Patriotismul pot combate o tendință atât de funestă.

Într-adevăr Religia și Patriotismul ne unesc. Doar Religia și Patriotismul ne pot determina să avem toți același țel. Credința în Dumnezeu, atașamentul față de Națiune sunt virtuți care ne asigură coeziunea.

E puțin probabil să ne mobilizăm vreodată pentru bunăstarea omenirii. Omenirea e o abstracție prea insesizabilă pentru mintea omului. Ar trebui să credem mai curând în ce ne e aproape și în experiența concretă. Bunăstarea, forța Țării ne sunt la fel de folositoare ca rezultatele propriei noastre munci. Dacă lucrurile în Țară merg bine, ne e bine la toți.

Conducătorii noștri ar trebui să ne regenereze disciplina morală dându-ne motive de mândrie națională și mari provocări. Personal mi-aș dori să ni se ofere despre noi și despre Patrie o imagine neafectată de interesele unor cercuri externe. O mare provocare ar putea fi reconstrucția cu resurse proprii a industriei noastre grele și a sistemelor de irigație din agricultură.

Să renunțăm la disciplina morală care se naște din Religie și din sentimentul național înseamnă să ne expunem singuri celor mai mari pericole. Lipsa credinței în Dumnezeu și indiferența față de problemele Națiunii scad capacitatea de apărare a Țării, risc mortal în jocurile internaționale de putere din prezent. Să nu uităm niciodată de tragicul an 1940 când ne-a fost răpită o treime din teritoriul Țării cu o populație de zece milioane de oameni, majoritatea români!

Întreținerea sentimentului religios și a sentimentului național e condiția de bază a asigurării liniștii în interior și a păcii în exterior. Avem aliați buni, dar dacă așteptăm totul de la ei nu ne vor ajuta. Pe de altă parte sentimentul religios și sentimentul național ne conferă acea noblețe morală care ne lărgește orizontul dincolo de interesele noastre mărunte.

Dobreanu Anca
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX

Toio Mier Mar 16, 2016 3:06 am

GRĂDINA SECRETĂ - NOCTURNĂ

Continut sponsorizat